Misterele Botoșanilor 28
ARTA
DE A PUNE PARAFA:
DEPUTATUL
GHEORGHE RUSU (ZET CORNACI) ȘI ȘTAMPILA BUCLUCAȘĂ
În ultimii ani a venit peste români
și mult-așteptata digitalizare (cu a ei semnătură electronică), dar, cu toate
acestea, ștampilarea documentelor nu a dispărut.
Recunosc, cu mâna pe inimă, că, de-a
lungul timpului, din cauza necesității de a parafa documentele, zvonul
dispariției cu desăvârșire a ștampilei – moment petrecut în 2015 –, m-a făcut
să aplaud frenetic această decizie guvernamentală. Bucuria a fost rapid
înăbușită de reintroducerea parafei în procedurile fiscale.
Cu toate acestea, am constatat că,
în gândirea mea luată de valul înfierbântat al tinereții, pășisem pe un drum
greșit. Brusc, m-a cuprins teama ca nu cumva un gest, pentru care înaintașii
noștri au muncit mult, rafinându-l în miile de birouri, ba chiar și pe băncile
Parlamentului, să dispară cu desăvârșire, sub presiunea digitalului, asupra
căruia am îndoieli cu privire la utilitatea lui deplină.
În istoria noastră, urmele artei
de a pune ștampila se văd peste tot: plicuri și cărți poștale, acte oficiale,
documente și tot felul de înscrisuri. Astfel, a apărut și s-a dezvoltat
ștampilografia, o interesantă disciplină auxiliară filateliei, care, de altfel,
se înrudește cu sigilografia.
Iată unde sunt începuturile,
pentru că povestirea pe care o voi prezenta gravitează în jurul unei ștampile,
iar faptele s-au întâmplat cu adevărat, în cea de-a doua jumătate a ultimului
deceniu din veacul al XIX-lea.
Istoria începe în toamna anului
1895, când, cu prilejul unei vizite la Botoșani, în contextul apropiatelor
alegeri parlamentare, Dimitrie (Mitiță) Sturdza are ideea de a introduce, pe
listele de candidatură ale colegiului al III-lea (pentru Camera Deputaților)[1],
un țăran din Coșula, înstărit dar neștiutor de carte.
„Deputatul colegiului III
lea de Botoșani s’a ales grație fericitei
inspirațiuni ce a avut în toamna anului 1895, ieșind la gară întru întâmpinarea
D-lui Mitiță Sturdza, când au venit să împace pretențiunile vernescanilor și
liberalilor la scaunele de deputați în trecutele alegeri.
Atunci, D. Sturdza, văzând că nu era chip să
impue un liberal, i-a venit inspirația să scornească candidatura lui
Rusu-Cornaci.
E țăran cu stare, proprietar al mai multor
cârciumi.”
Astfel, în noiembrie 1896, în
lista liberală pentru Camera Deputaților, pe Gheorghe Rusu zet (adică ginerele
lui) Cornaci îl regăsim printre cei aleși la colegiul al III-lea[2].
În ședința din 8 decembrie 1895,
care „s-a deschis la orele 2 și 20” sub președenția lui Alexandru Vilner, în
prezența celor 172 de deputați, contestația „contra d-lui Gh. Rusu Cornaciu,
deputatul țăran al colegiului III de Botoșani, sub motivul că nu este român”, a
fost respinsă, validându-se astfel alegerea sa[3].
Pentru semnarea tuturor actelor
oficiale, noul deputat a utilizat o ștampilă, instrument care a devenit, pe
durata mandatului său, laitmotivul multor întâmplări amuzante.
Spre exemplu, la începutul anului
1896, deputatul Gheorghe s-a confruntat cu imposibilitatea de a intra în
posesia indemnizației pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în capitală,
fapt reflectat și în presa timpului:
„Într’un cerc de
deputați se spunea aseară că d. Rusu-Cornaciu, alesul colegiul III de Botoșani,
își va da demisia din Parlament pentru că nu’și mai poate primi
diurna. Se știe că din 15 în 15 zile deputatul se duce la chestură, iscălește
în condică și’și primește parale. Or, d. Rusu-Cornaciu nu
știe să iscălească. Își potrivise omul o pecetie, dar un coleg șugubeț ’i-a șterpelit-o, așa că bietul deputat nu ’și mai poate
încasa diurna.”[4]
O altă întâmplare hilară este
prezentată de „Timpul”, ziarul opoziției conservatoare. Descrierea, plină de
detalii, ne conturează în fața ochilor o secvență parcă desprinsă dintr-o scenă
de teatru:
„Mare veselie azi în incinta Camerei.
D. Rusu Cornaciu, deputatul colegiului al
treilea de Botoșani, își uitase, la un moment dat, pecetea pe bancă. Tot
căutând-o prin pupitru, se așeză pe bancă și abia atunci simte unde’i este
iscălitura. Satisfăcut de această descoperire, deputatul de Botoșani aleargă în
incintă ca să povestească amicilor, mâhniți până atunci, fericitul eveniment.
Dar cum analfabetul reprezentant al țăranilor din Botoșani venise cu ițari noi,
numele de Rusu Cornaciu, gravat pe pecetie, se imprimase pe fundul pantalonilor
așa încât amicii din față știau nu știau cu cine au a face, dar cei din...
revers citeau în toate literile numele deputatului al cărui colegi au onoare a
fi.”[5]
Ștampila, instrumentul său
fundamental de parafare a documentelor, este iarăși nelipsită dintr-o relatare,
de data aceasta petrecută la Botoșani. În 1897, „Steagul”, ziar care apărea în orașul
nord-moldovenesc, povestește următoarea secvență ce-i are ca personaje
principale pe Ion Arapu și Gheorghe zet Cornaci. Știrea a fost preluată și de
oficiosul conservatorilor de la centru:
„Deunăzi, d. prefect Arapu trimite o birjă cu
4 cai să aducă de la Cristești, pe d. deputat Zet Cornaci. Ajuns acasă, la
d-nealui, d. Arapu îi spune:
- Te-am adus, d-le Gheorghe, ca să iscălești
și d-ta suplica pe care o dau toți reprezentanții județului, rugând pe d.
ministru să mă ție prefect.
- Bine, cucoane Ionică, da cuconu Luță [Ilie Ciolac, liderul liberalilor botoșăneni
– n.n.] a iscălit?
- Cum să nu iscălească; iată iscălitura lui.
- Mă rog, să nu fie oare o înșeluială, mai spune
d. Zet Cornaci, care nu știe a ceti, și pune pecetea pe suplică după asigurarea
reiterată de d-lui prefect.
Eșind de la acesta se duce drept la d. Luță
Ciolac, care-i spune că nu știe nimica de o așa suplică. Furios, Zet Cornaci
face o adresă ministrului de interne pentru ași retrage iscălitura, arătând cum
a fost înșelat de d. prefect.
Cum nu’i sosea destul de
curând respunsul, Zet Cornaci a plecat însuși la București, și-a retras
iscălitura, respunzând la amenințările d-lui deputat Iencuțu Buzdugan:
- Fă d-ta după placul d-lui Iaconovici, că eu nu sunt
sluga nimărui, și în contra lui conu Luță nu mă pun!”[6]
*
Potrivit informațiilor furnizate
de Cameră la 1896, Gheorghe Rusu Cornaci s-a născut în anul 1833, în comuna
Cristești (Botoșani), din părinți țărani. El se ocupa atât cu agricultura, cât
și cu negoțul. Din 1886, era înscris pe listele Partidului Național Liberal,
îndeplinind, în mai multe rânduri, funcția de consilier al comunei sale. În
noiembrie 1895, a fost ales ca reprezentant al țărănimei din Botoșani, cu 247
de voturi. La București locuia pe strada „11 iunie” nr. 38, iar în provincie,
în comuna Coșula (jud. Botoșani)[7].
În 1897, deputatul de Fălticeni
(jud. Suceava), liberalul Gheorghe Softa, a intentat proces
„contra
deputatului Russu Zet Cornaci, cerând ștergerea lui de pe listele electorale.
Dl. Softa și-a susținut procesul dovedind cu acte – pe care și le-a procurat
din Cernăuți – și prin care se dovedește cu desăvârșire că Rusu Cornaci e de
naționalitate străină și neîmpământenit.”[8]
Ca urmare a presiunilor venite
chiar din rândul colegilor săi de partid, în primăvara anului 1897,
„tribunalul
de Botoșani a șters de pe listele electorale pe deputatul analfabet Gheorghe
Rusu Cornaciu, în urma dovezilor stabilite că acest fruntaș al colectivităței
este supus austriac, de origină Ruteană și nu s’a lepădat încă
de protecția streină.”[9]
*
Acest personaj, cu totul
neobișnuit pentru peisajul politic, era considerat un simbol al
analfabetismului, mai ales atunci când se aborda tema fruntașilor din satele
românești de la acea vreme (primarul, preotul, învățătorul, notarul și cei
câțiva cetățeni mai cu dare de mână):
„mulți
din primarii noștru rurali abia buchesc o hârtie, alții nu știu a scrie de loc
și umblă cu pecetea în busunar, ca s’o pue la ori
ce ocasiune (a la Rusu Cornaci).”[10]
Peste ani, în 1899, atunci când
se vorbea despre candidaturile țărănești, se invoca „caraghiozlâcul lui
Rusu-Cornaci” din perioada 1895-1896, care nu era „în Cameră decât pentru
decor”, „pentru a se zice că partidul liberal nu înlătură pe săteni de la viața
politică”[11].
Text de Ioan
Iațcu
[1] „Adevărul”, anul VIII, nr. 2361, sâmbătă, 4
noiembrie 1895, p. 3.
[2] „Curierul Român”, anul X, nr. 37-38,
sâmbătă, 4 noiembrie 1895, p. 1; „Lupta”, anul XII, nr. 2713, marți, 7
noiembrie 1895, p. 3.
[3] „Timpul”, anul 17, nr. 274, sâmbătă, 9/21
decembrie 1895, p. 3.
[4] Idem, anul 18, nr. 21, sâmbătă, 27 ianuarie
(8 februarie) 1896, p. 3.
[5] Idem, anul 18, nr. 76, vineri, 5/17 aprilie
1896, p. 2.
[6] Idem, anul 19, nr. 103, vineri, 9/21 mai
1897, p. 3.
[7] George D. Nicolescu, Albert Hermely, Deputații noștri. Biografii și portrete,
Editura Librăriei Carol Müller, București, 1896, p. 114.
[8] „Evenimentul”, anul V, nr. 1194, vineri, 14
martie 1897, p. 2
[9] „Timpul”, anul 19, nr. 55, duminică, 9/21
maerie 1897, p. 3.
[10] „Opinia”, anul III, nr. 56, sâmbătă, 10
iulie 1899, p. 2.
[11] „Adevărul”, anul XII, nr. 3522, joi, 13 mai
1899, p. 1.
Comments
Post a Comment