Misterele Botoșanilor 27
REGRETELE TARDIVE ALE UNUI BOIERNAȘ.
GHEORGHE ISĂCESCU ȘI
CASA EMINOVICILOR DE LA IPOTEȘTI
Gheorghe Isăcescu („Ciobanul”). Fotografie de pe monumentul funerar (foto
și prelucrare grafică I. Iațcu)
Despre
transformările prin care a trecut casa familiei Eminovici de la Ipotești s-a
tot scris de-a lungul timpului. O facem și noi, astăzi, dar cu scopul de a arăta
că cei care au contribuit la degradarea și la întâia demolare a ei nu erau
necunoscători ai creațiilor eminesciene, ba din contră. Această realitate o vom
descoperi în rândurile următoare.
După dispariția
părinților, casa copilăriei marelui poet de la Ipotești – ridicată între
1855-1859 –, a trecut prin mâinile mai multor proprietari. Istoria moșiei,
cumpărată de Gheorghe Eminovici la 11 martie 1848 (demers început încă din
primăvara lui 1847), a fost relatată de către eminescologul I. D. Marin,
bunicul cunoscutului poet botoșănean Horațiu Ioan Lașcu (1964-1997).
După decesul
Ralucăi Eminovici (1876), precum și în urma proceselor intentate de către ginerele
său, Ioan Drogli (soțul Aglaiei), căminarul s-a confruntat cu mari presiuni
financiare. Astfel, „la 10 februarie 1878, toată averea lui Gheorghe Eminovici
s-a vândut silit, „fără nici o rezervă pentru vânzător”, lui Christea
Marinovici. Noul proprietar i-a permis bătrânului Eminovici să locuiască în
continuare, dar ca administrator. Această situație a durat până la moartea căminarului,
survenită la 8 ianurie 1884.
În anii
următori, întreaga moșie, cu pământurile, casele, acareturile, hambarele, a
fost scoasă la licitație,
„cu fel de fel de termene, amânări și
strigări cu eventuali cumpărători, până când, în 1894, moșia a fost adjudecată
definitiv unui Alecu Isăcescu, concurent cu prețul cel mai mare, 150.100 lei.
Nefiind însurat și neavând copii, acesta făcea, în 1895, act de donație,
trecând averea cumpărată la Ipotești pe numele unui nepot al său de frate,
Gheorghe Isăcescu, ce rămânea «etern recunoscător». Cu serviciul militar
încheiat și abia căsătorit, Gh. Isăcescu venea să se stabilească în fosta casă
a Eminovicenilor, prin 1897. Întreaga gospodărie avea pe atunci o înfățișare
tristă, de paragină. De 18 ani nu o mai îngirijise nimene cu tragere de inimă.
Deocamdată, noul proprietar s-a așezat cu locuința în casa din ograndă, care,
cu cele trei camere ale ei, servise familiei Eminovici pentru bucătărie,
cancelarie și camera copiilor. La casa «de sus», Isăcesscu s-a apucat să facă
reparații serioase: un perete nou de cărămidă în partea dinspre nord (cel vechi
din vălătuci, se dărâma), refacerea acoperișului și ferestrelor, a paravanului
dinspre nord și a balconului, iar la intrare, șase trepte, câte avusese scara.
Gospodăria a fost împrejmuită cu zaplaz înalt. Camerele «de sus» au fost
mobilate și ținute «de curat». Acolo s-au înălțat și două sobe de teracotă
zmălțuită.
După ce o s-au născut,
la Ipotești, patru copii, Gh. Isăcescu a început să se cam plictisească în
satul izolat, depărtat de drumurile cele mari. În 1905, el se muta cu familia
la Ungureni, de unde-i era soția.”[1]
În
realitate, boiernașul Gheorghe Isăcescu (poreclit „Ciobanul”) era chiar fiul lui
Iordache Isăcescu, dintr-o relație cu Maria, menajeră în casa de la Ipotești,
care, în 1910 s-a călugărit la Mănăstirea Agafton, sub numele de Macrina[2].
Trebuie să amintim că tatăl său era frate cu Vasile Isăcescu (primar al
Botoșanilor și proprietar al casei numită impropriu „Pisoschi”). În 1907,
Gheorghe Isăcescu și-a stabilit reședința principală în satul de pe malurile
Jijiei, acolo unde a început să-și extindă latifundiul prin dese încălcări ale
ogoarelor învecinate. Soția sa, Emilia Chiriac, era fiica administratorului
moșiei Avrămeni; cei doi căsătorindu-se în 1895[3].
În 1919,
când se împlineau 30 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, la Botoșani s-a
constituit un comitet ce-și propunea să restaureze casa familiei Eminovici,
unde el și-a petrecut „cei dintâi ani ai copilăriei”, pentru a găzdui o
bibliotecă și un muzeu „referitor la viața și opera poetului” [4].
Ambițioasele proiecte nu s-au materializat, iar edificiul a continuat să se
degradeze.
Comisia de
expropiere, întrunită în urma proceselor dintre săteni și Gheorghe Isăcescu, avea
să constate, într-un raport din 1922, că la casa Eminovicilor
„Totul este aproape în stare de
ruină; lutul de pe pereți e căzut, de se văd furcile. Pereții sunt crăpați și
desprinși în așa hal, că se poate intra înăuntru prin acele deschizături.
Geamurile lipsesc aproape cu totul, ușile de la exterior sunt aproape putrede
și distruse, iar cele din interior sunt deformate (...). În cele două camere
din stânga, este câte o mică sobă veche de cărămidă, sistem moldovenesc de
colț. La intrare a fost o terasă, cu cerdac, care s-a putrezit și distrus în
total, de neîngrijire”[5].
Gheorghe
Isăcescu recuperează o parte din moșie, în urma apelului făcut către comisie. Proprietatea
va face parte din dota fiicei sale, Maria (născută în 1896), la căsătoria ei cu
medicul militar Constantin Papadopol.
În 1924,
deși intelectualii botoșăneni, în frunte cu senatorul Petre Irimescu (originar
din Cucorăni), alături de un comitet de săteni care se oferise să răscumpere
casa, au făcut mari eforturi pentru salvarea acesteia și ajunseseră chiar la o înțelegere
cu proprietarii, aceasta a fost încălcată, cel mai probabil, de către ambele părți.
Astfel, noul proprietar, Constantin Papadopol, pe atunci medicul comunal al
orașului Botoșani, a dărâmat edificiul ce se dorea a fi un „sanctuar” al
românilor[6].
Revenind la
Gheorghe Isăcescu, proprietarul moșiei Ipotești (compusă din părțile
Ipotești-Eminovici și Ipotești-Isăcescu), din descrierea făcută de Eugen D.
Neculau, un profund cunoscător al familiilor boierești din părțile Botoșanilor,
descoperim că:
„Era un om cu totul original. Avea
mare bogăție, dar ducea un trai simplu și rudimentar. Creștea cai, oi și vite
de dragul de a le avea. Nu folosea uzufructul lor. Toată ziua și-o petrecea pe
moșie călare, în urma oilor. Agricultură nu făcea, de aceea nu avea legături cu
săteni localnici. La Ipotești, casa, încărcată cu de toate, stătea încuiată cu
anii: mobilele erau prăfuite, iar colțurile legate cu pânză de păranjen.
Coșarele erau pline cu porumb vechi de câțiva ani; mașina de treier, semănători
și pluguri se îngropaseră adânc cu roțile în pământ. Totul era în nemișcare;
doar ochii unui paznic tihnit supravegheau discret ograda în tăcere desăvârșită...
În amintirea satului
Ungureni, Gheorghe Isăcescu a rămas ca un om aspru, mai ales când era în
tinerețe și în floarea vârstei. Tradiția de familie îl pune însă în altă
lumină; față de copii era atent și respectuos și le dădea tot ceea ce aveau nevoie.
Era de statură masivă și avea o înțelepciune naturală. Manifesta un interes
deosebit pentru Mihail Eminescu și chiar cunoștea o parte din poeziile lui. El
însuși se mândrea cu originea sa ipoteșteană și povestea adeseori amintiri din
copilăria sa petrecută lângă casa căminarului Eminovici și lângă bisericuța din
deal. A săvârșit și o greșeală ce nu i s-a iertat: anume că nu a luat în seamă
insistențele admiratorilor lui Eminescu, care cereau să cedeze locul din
Ipotești, cu casa în care se născuse genialul poet.”[7]
Gheorghe
Isăcescu s-a săvârșit din viață în 1935. Mormântul lui se află la
„Eternitatea”, în același cavou aflându-și odihna și soția sa, trecută la cele
veșnice în 1913.
Despre alte
istorisiri ce l-au avut drept personaj principal pe acest boiernaș din părțile
Ungurenilor vom afla din alte postări viitoare.
Text de Ioan Iațcu
[1] I. D. Marin, Ipotești-soarta unei case (IV), în „România Pitorească”, nr. 4
(208), aprilie 1989, p. 8.
[2] Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, vol. 3, Răzeșii,
ediţie îngrijită de M. Lutic, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică
„Sever Zotta”, Iaşi, 2005, p.
198.
[3] Ibidem, p. 199-200.
[4] I. D. Marin, op. cit, p. 8.
[5] Idem, Ipotești-soarta
unei case (V), în „România Pitorească”, nr. 5 (209), mai 1989, p. 8.
[6] „Adevărul”, anul XXXVII, nr. 12424,
miercuri, 20 iulie 1924, p. 2.
[7] Eugen D. Neculau, op. cit., p. 201.
Comments
Post a Comment