Misterele Botoșanilor 57
BISERICA CIMITIRULUI „PACEA”:
UN EDIFICIU CU O ISTORIE MAI PUȚIN CUNOSCUTĂ
1. Primul chirurg al Botoșanilor
Evoluția aceastei capele cimiteriale, situată
în Cimitirul „Pacea”, a fost strâns legată de istoria uneia dintre cele mai
cosmopolite familii botoșănene, și anume cea a doctorului Antonio Caruso
(1778-1840), conte originar din Insula Corfu. După studii la Padova și o scurtă
activitate în insula natală, prilej cu care i-a tratat pe soldații lui Napoleon
Bonaparte – drept pentru care a primit Legiunea de Onoare –, dar și pe cei ai
țarului Alexandru I, Antonio s-a stabilit la Botoșani, unde a activat, în
calitate de „doctor è operator”
(medic chirurg), timp de 30 de ani. Din căsătoria cu Smaranda Luchi, el a avut
cinci copii, doi băieți (George și Ioan) și trei fete (Reghina, Zoe și Maria) Cei
doi fii, George/Iorgu (25 ianuarie 1825–7 martie 1883) și Ioan/Iancu (28
octombrie 1828–11 iulie 1874), au fost consilieri comunali și deputați în
Parlamentul României[1].
La trecerea doctorului în eternitate, din
presa ieșeană aflăm că „săracii care au fost ajutaţi binecuvântează memoria sa”[2].
Iniţial, medicul a fost înhumat în cimitirul bisericii de parohie, Sf. Trei
Ierarhi, aflată astăzi pe Strada Bucovina. Ulterior, odată cu desfiinţarea
cimitirelor parohiale, cele două fete rămase în viaţă, Zoe şi Maria, au
transferat osemintele tuturor membrilor familiei în noul loc de veci amenajat
la Cimitirul „Agafton”/„Pacea”.
În vara aceluiaşi an, cele două surori au făcut ordine în treburile succesorale. Astfel, ele au încheiat o învoială, autentificată de Tribunanul Botoşani, sub. nr. 528, din 6 iunie 1886[3]. Imediat după finalizarea acțiunilor juridice, în luna iunie a fost scoasă la vânzare moşia Strahotin, un mare domeniu boieresc aflat pe malul drept al Jijiei, față în față cu Dângenii Mavrocordaților. De tranzacționare se ocupau Maria Caruso (din Botoşani) şi Mihai Luchi, ruda lor apropiată şi, în același timp, administratorul moşiei[4], care își avea propriul imobil „alături de casa familiei Caruso”, „în desp. II, str. Trei Ierarhi”[5].
Acestă ordonare a afacerilor de familie nu a fost deloc întâmplătoare, pentru că, la 8 noiembrie 1886, Maria Caruso, suferind de „morbus berigti” (probabil morbus brightii, o afecțiune a rinichilor), s-a stins din viață, în casa din strada Vovidenia[6]. Nu cunoaștem unde este înmormântată, deși nu este exclus ca locul ei de odihnă veșnică să fie tot în cavoul familiei de la „Pacea”.
2. Un
cimitir cu două denumiri
Trebuie să amintim că necropola de la
marginea de vest a Botoșanilor, numită inițial „Agafton”, datorită poziționării
sale în imediata vecinătate a barierei cu același nume – întrucât era situată
pe drumul care mergea către așezământul monahal de la marginea Codrilor Baisei
–, a fost înființată la puțin timp după „Eternitatea”.
În 1881, primarul Theodor Boian dădea o
„proclamațiune”, prin care se intreziceau înmormântările la bisericile
parohiale, dispunând „a se face îngropările la Eternitatea”[7].
Însă această situație a continuat să se mențină și în 1885, așa cum reiese din
următorul articol:
„În legea comunală sub
capitolul despre «Datoriile Comunelor» stă scrisă obligația comuneĭ d’a îngriji de cult și
biserică. În articolul 6 din legea pentru înmormântări, se impune îndatorirea
comuneĭ d’a ținea
îngrădite cimitirurile în termin de 15 anĭ, de la înființarea cimitirelor în
afara de orașu, când vorǔ priimi o altă destinațiune dacă mormintele vorǔ
deșerta de părțile indrituite.
Maĭ înainte
de formarea cimitiruluĭ conform legeĭ înmormântărilor, Primăria a prohibit
înmormântarea în cimitirele bisericilor din centru și a destinat pentru
înmormântări cimitirul încunjurător bisericei numită a lui Roset. Acest cimitir
astă-ḑi e cu totul disgrădit și ca loc dechis espus violăreĭ mormintelor, care în
urma aliniereĭ stradeĭ trotuarul a intrat până sub morminte.
Trecătorii
privescǔ cu disgust această abatere de la îndatorirele comunei”[8].
O statistică apărută în 1897 ne relatează
despre evoluția celor două mari necropole urbane, prilej cu care vom descoperi
anii de instituire a lor, dar și dinamica înmormântărilor:
„O cifră interesantă ne
represintă cele doue’ cimitire ortodoxe ale urbei noastre «Eternitatea», înființat la anul 1881,
și «Pacea», înființat ceva mai târziu. Numărul înmormântărilor efectuate până
astăzi; în cel d’întâi este
de 6049, iar în cel d’al doilea de 2475; adică, în curs de 16 ani, 8524 de
înmormântări creștine ortodoxe, afară de armeni, lipoveni și israeliți.”[9]
Întrucât necropola orașului de la Bariera „Agafton”, cunoscută tuturor sub denumirea de „Pacea”, a fost amenajată în perioada 1882-1883, putem lansa ipoteza că mormântul familiei Caruso se află printre cele mai vechi de aici, mai ales dacă ținem cont de faptul că fiul cel mare, George, a fost înhumat direct în nou-amenajatul spațiu funerar, iar nu la Sf. Trei Ierarhi.
3.
O surprinzătoare dispoziție testamentară
La scurt timp de la săvârșirea
din viață a Mariei, „prin jurnalul cu nr. 1408 din
7 mai 1887”, încheiat la
Tribunalul Botoșani, „după cererea D-lui Gh. Hasnaș, Primarele comunei
Botoșani”, acesta din urmă
„a ordonat a se lua inscripțiuni hipotecare asupra caselor celor mari cu
locul lor din Botoșani desp. I si asupra moșiei Strahotin din acest judet remase
dupa def. Maria Caruso pentru asigurarea sumei de 1000 # una mie galbeni lăsată
de numita def. prin testamentul autentificat de acest Tribunalul sub Nr. 12131
din 6 Noembrie 1886 pentru facerea unei biserici la cimitirul din Botoșani”[10].
Prin urmare, Maria Caruso a lăsat prin
testament 1000 de galbeni (echivalentul a 11.750 lei noi, la nivelul anului
1889), care urmau a fi încasaţi din vinderea caselor din oraş şi a moşiei
Strahotin, pentru construirea capelei din nou înfiinţatul cimitir de la bariera
Agafton[11].
Iată cum suna anunțul, cu titlul „Donațiune”, apărut în
presa ieșeană de la finele anului 1889:
„Ministrul de interne a
autorisat comuna Botoșani să priméscă donația de 1000 galbeni, lăsată comunei
de defuncta Maria Caruso pentru construirea unei biserici la cimitirul orașului”[12].
Conform unui alt anunț, publicat în presa din
capitala Moldovei, în toamna anului 1897, Primăria Botoșani lansa licitația
pentru construcția noii capele:
„La
terminul de 25 Septembrie, nepresentându-se concurenți pentru a lua în
întrepris construirea capelei de la cimitirul Pacea din acest oraș, conform
procesului verbal No. 7901, se publică nou termen de licitație la 25 Octombrie
viitor an. cr.
Licitația va fi una singură cu oferte închise și se
va ține în camera primării Botoșani în ziua sus citată oarele 3 p. m.
Planul și toate cele alte lucrări relative la
această construcție se pot vide de amatori în cancelaria primăriei în ḑilele de
lucru oarele 8-11 an. m. și 3-5 p. m.
Garanția provisoră e de 5 la sută din valoarea
totală a lucrărei de 18,000 lei.”[13]
Situația
se menține la fel și în luna februarie a anului următor, pentru ca, în vara
anului 1900, să se dea startul lucrărilor. Iată care era formularea înștiințării
publice:
„Azi se începe construirea bisericeĭ din cimitirul Pacea. S’a adunat de la inimele
caritabile suma de 16.000 de franci. Antreprenor este d. Sângiorg”[14].
*
Cel care a întocmit planurile capelei, sub conducerea căruia de altfel au fost realizate și lucrările de edificare, a fost Alexandru Saint-Georges (1854-1904). Acesta era un inginer cu diplomă obținută la Praga, fapt care i-a permis să îndeplinească și calitatea de membru al societății de ingineri și arhitecți din Bohemia. În 1884, sub denumirea „Al. Saint-Georges & Cie”, el și-a deschis un birou tehnic la Botoșani, oraș în care a activat până la finele vieții[15]. În 1897, acest inginer-antreprenor se însărcina „cu orice fel de construcțiuni, reparări de binale, având la dispoziție meșteri buni”[16]. De asemenea, amintim că, la 1896, Alexandru Saint-Georges făcea parte din comisia Primăriei, îndeplinind, în expertizele pe care le efectua, calitatea de inginer-arhitect[17].
Din căsătoria cu
Eugenia, fiica lui Vasile Botez-Romașcanu și a Elenei Costachi Ciolac,
eveniment care s-a petrecut în 1885, s-a născut Alexandru Saint-Georges
(aprilie 1886 – 6 iunie 1954), fondatorul celebrului muzeu din București, care
de altfel îi purta numele. La scurt timp, Alexandru și Eugenia au divorțat.
Inginerul s-a recăsătorit cu Maria Stroici, cei doi având șapte copii (trei
fete și patru băieți). Printre întreprinderile sale de mare anvergură se numără
Palatul Administrativ din Dorohoi (actualul Muzeu de Științe ale Naturii),
precum și Cazărmile din Dorohoi și Roman.
*
În privința lucrărilor de
pictură de la capela cimiterială aflată în discuție, acestea s-au limitat doar
la iconostas, execuție care i-a revenit pictorului Nicolae Vermont (10
octombrie 1866, Bacău – 14 iunie 1932, București), o mare personalitate a lumii
artistice de atunci.
Cel mai probabil, acest
ansamblu – a cărui structură, frumos sculptată și poleită, destinată să înglobeze
registrele cu icoane, se încadrează, după maniera execuției, în stilul
neoromânesc – a fost gândit pentru a fi montat la finalizarea lucrărilor de
construcții și finisaje.
Dintr-un document emis la 18
iunie 1903 de către Serviciul Administrativ al Primăriei Comunei Botoșani, la
finalul căruia primarul Eduard Ullé își așternea semnătura, reise foarte clar
că intervenția lui Nicolae Vermont s-a limitat numai la catapeteasmă, nicidecum
la pictura parietală, aceasta fiind realizată mult mai târziu, în a doua jumătate
a secolului al XX-lea.
„Onorabile
Părinte
Terminându-se lucrările de
pictare a icoanelor de la catapiteasma capelei de la Cimitirul «Pacea»,
executate de Dl. N. Vermont.
Am onóre a vă ruga să bine
voiți a asista și Dvóstră la această recepție, astă-ḑi orele 5 p.m.”[18]
Nicolae Vermont, pe numele său
adevărat Isidor Grünberg, a fost un pictor de origine evreiească. Dintr-un
medalion apărut la patru ani de la dispariția artistului, prilej cu care la
Ateneul Român s-a organizat o expoziție retrospectivă, aflăm, la secțiunea
intitulată „picturile bisericești”, că artistul și-a dedicat o bună parte din
viață acestui gen pictural:
„Dintre mulți candidați este unicul ales pentru executarea tuturor
picturilor din interiorul catedralei românești din Sofia. Apoi vin pe rând alte
13 biserici din țară; cităm numai câteva: Catedralele din Tecuci, Botoșani,
bisericile din Vălenii de Munte, Fundeni, Gerasi, Rucăr, etc.”[19]
În
literatura de specialitate, doar într-un singur loc se menționată contribuția pictorului
la decorarea unei capele cimiteriale din această urbe nord-moldovenească, fără
a se preciza despre ce edificiu religios este vorba. Iată un astfel de exemplu:
„Atât a rămas din amintirile pictorului Nicolae Vermont. Reamintim că, alături de Luchian, a fost promotor în gruparea de artă independentă «Ileana» și, alături de Al. Satmari, dintre întemeietorii «Tinerimei artistice», a expus în repetate rânduri în străinătate la Paris, Veneția, Barcelona, obținând medalii de aur; că a zugrăvit, dimpreună cu Serafim și Artachino, catedrala din Sofia, iar în țară bisericile din Fundeni Gherasea, Rucăr, Cerna-Vodă, Tecuci, Mănești, Cătrinești, Capela cimitirului din Botoșani și a restaurat biserica Nicolae Șelari, Mitropolia și Căciulata. A pictat numeroase compoziții, unele cu subiect religios, altele cu subiecte din istoria românilor, precum și plafoane în care dovedește măestrie.”[20]
4.
Cele „două fereşti ale turnului, ca nişte ochi
goi, de mort”
Construcția și amenajarea la
interior a edificiului a durat opt ani de zile, mai precis din 1900 și până în
1908. Nu este exclus ca decesul lui Saint-Georges, care s-a petrecut în 1905, să
fi dus la oprirea lucrărilor, fapt ce l-a făcut pe marele istoric Nicolae Iorga
ca, în anul respectiv, să descrie, în cuvinte destinate să creeze
imagini sugestive, noua construcție ce se ridica la marginea orașului:
„capela cimitirului, căscând
cele două fereşti ale turnului ca nişte ochi goi, de mort”[21].
Dar lucrările au fost reluate,
ducând în cele din urmă la finalizarea proiectului, fapt ce avea să fie
remarcat și de presa locală de atunci:
„Capela
de la Cimitirul Pacea începută a se construi de mai mulți ani a fost în fine
terminată, datorită numai energiei D-lui Primar al comunei și neobositei
stăruinți a părintelui iconom C. Sbârnea, unul dintre actualii consilieri
comunali.”[22]
În ziua de 29 martie (11
aprilie) 1908, în prezența clerului ortodox și a notabilităților orașului, a
avut loc consacrarea lăcașului de cult, eveniment ce avea să fie consemnat și
de către gazetele centrale:
„Duminica trecută a avut loc sfințirea capelei dela cimitirul Pacea cu o deosebită solemnitate”[23].
5. Un posibil nou obiectiv
pe harta turismului botoșănean
La finele acestui periplu prin istoria unei
vechi familii, astăzi stinsă cu desăvârșire, precum și prin trecutul unui
monument, marginalizat pe nedrept, putem spune că biserica de la Cimitirul
„Pacea”, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, întrunește toate elementele care
o califică de-a intra în rândurile obiectivelor culturale de mare importanță.
Întregul ansamblu religios trebuie așezat în
relație cu vechile monumente funerare aflate în proximitatea sa, unele
realizate în stilul clasic (Caruso, Hermeziu, Sofian, Nicoleanu), iar altele în
cel mai pur stil românesc, așa cum este troița marelui economist Lazăr Theodor.
În consecință, pe baza argumentelor furnizate de această documentare, se dovedește necesar ca Maria Caruso să fie trecută în rândul ctitorilor, pentru a fi pomenită, împreună cu neamul ei cel adormit, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Notă: Text preluat din Ioan Iațcu, Marian
Macuc, Un testament uitat și un edificiu
cu o istorie mai puțin cunoscută: Biserica cimitirului „Pacea” din Botoșani,
în Monumentul, XXVII, partea 2, Lucrările
Simpozionului Internațional Monumentul – Tradiție și viitor, Ediția a XXVII-a, Iași,
2025, Iași, 2026, p. 293-310.
[1] Ioan Iațcu, Un reprezentant al medicinei hipocratice din Botoșanii secolului al
XIX-lea: doctorul Antonio Caruso, în
„Cercetări Istorice” (serie nouă), nr. XXXIX, Iași, 2020, p. 177-210.
[2] „Albina Românească”, XI, nr. 6,
21 ianuarie 1840, p. 21.
[3] „Voacea Botoşanilor”, anul VII,
nr. 41, duminică, 12 octombrie 1886, p. 3.
[4] Idem, anul VII, nr. 24,
duminică, 15 iunie 1886, p. 4.
[5] „Curierul Român, anul VI, nr. 1,
sâmbătă, 5 ianuarie 1891, p. 4.
[6] SJAN-Botoșani, Registrul Stărei Civile pentru morți,
Botoșani, 1886, vol. V, nr. inv. 671, fila 37; „Curierul Român”, anul I,
nr. 64, sâmbătă, 8 noiembrie 1886, p. 3.
[7] „Voacea Botoșanilor”, anul I,
nr. 49, duminică, 3 mai 1881, p. 2.
[8] Idem, anul VI, nr. 34, duminică,
8 decembrie 1885, p. 2.
[9] „Curierul Român”, anul XII, nr.
20-21, joi, 5 iunie 1897, Supliment nr. 21, p. 3.
[10] Copie din fondul SJAN Botoșani,
păstrată în Arhiva Bisericii de la „Pacea”.
[11] Ştefan Ciubotaru, Monografia oraşului Botoşani, Editura
Axa, Botoşani, 1997, p. 298. Aceeaşi informaţie la Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe botoşănene. 2000 de ani de la naşterea
Mântuitorului Iisus Hristos, Editura Axa, Botoşani, 2000, p. 208.
[12] „Curierul Balassan”, anul XVII, nr. 133,
vineri, 8 (20) decembrie 1889, p. 3; „Timpul”, anul X, nr. 19, marți, 5 decembrie
1889, p. 3.
[13] „Gazeta de Iassi”, nr. 118,
duminică, 5 octombrie 1897, p. 1012.
[14] „Universul”, anul XVIII, nr.
176, joi, 29 iunie 1900, p. 2.
[15] „Voacea Botoșanilor”, anul V,
nr. 36, duminică, 2 septembrie 1884, p. 4.
[16] „Curierul Român”, anul II, nr.
44, duminică, 2 august 1887, p. 4.
[17] Idem, anul XI, nr. 35, duminică,
67 octombrie 1896, p. 4.
[18]
Copie din fondul SJAN Botoșani, păstrată în Arhiva Bisericii de la
„Pacea”.
[19] „Dimineața”,
anul 32, nr. 10.537, luni, 15 iunie 1936, p. 3.
[20] Adrian Maniu, Nicolae Vermont, în „Steaua. Revistă a Uniunii Scriitorilor”, Cluj, anul XVII (201), octombrie
1966, p. 61-62.
[21] Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. II, Moldova și Dobrogea, București, 1940, p.
35.
[22] „Libertatea”, anul X, nr. 10, 28
martie 1908, p. 2.
[23] „Viitorul”, anul II, nr. 148,
sâmbătă 5 (18) aprilie 1908, p. 2.
Comments
Post a Comment