Misterele Botoșanilor 53
UN MÉNAGE À TROIS ȘI O DUBLĂ DISPARIȚIE
ÎN BOTOȘANII
SFÂRȘITULUI DE VEAC XIX
1. O istorisire cu
mai multe fire narative
Avocatul și publicistul Ion Apăteanu (1884-1981), unul dintre cei mai
importanţi martori ai marilor transformări sociale ale Botoșanilor, aminteşte în memoriile sale
despre una din
întâmplările petrecute pe vremea când era elev la Liceul „Laurian” din
localitate. Iată relatarea sa:
„Dintre cei dintâi profesori pe care i-am avut, au fost Alexandru Şardin
la limba franceză şi Vasile Ionescu profesor de matematică şi director al
liceului.
Vasile Ionescu era om între două vârste, cu părul alb ca neaua, dar
frumos ca înfăţişare şi elegant ca îmbrăcăminte. Era căsătorit şi nevasta lui
era mică şi excesiv de grasă. Când ieşeam de la şcoală o vedeam stând în
coridorul locuinţei directorului pe scaun, ca o movilă de carne şi grăsime.
Deşi copil, mă miram cum un om ca V. Ionescu putea avea o asemenea nevastă.
Elevii îl iubeau pentru înfăţişarea lui plăcută şi pentru că îşi da silinţa să
fie clar în explicaţii şi să verifice dacă a fost înţeles cu o răbdare şi o
blândeţe părintească.
Al. Şardin, profesorul de franceză, era un om tânăr, prezentabil şi-şi
făcuse studiile la Paris. Dar atât n-ar fi fost suficient pentru a fi un bun
profesor. El mai avea şi o metodă practică şi personală de predare, precum şi o
mare ambiţie de a scoate elevi buni la obiectul lui. În cei vreo doi ani cât
l-am avut profesor, eu ca şi mulţi colegi ai mei, am învăţat temeinic
declinările, conjugările, ortografia şi pronunţarea corectă, partea cea mai grea.
Odată cu venirea lui ca profesor la liceu, a venit la catedra de limba franceză la Externatul secundar de fete din Botoşani, o tânără şi frumoasă profesoară, Maria Alevra. Ca şi colegi de profesie şi într-un oraş mic ca Botoşanii, ei avură îndată prilejul de a se cunoaşte, cunoştinţa transformându-se în prietenie şi prietenia în dragoste înfocată. Se logodiră şi lumea fericea această tânără pereche de îndrăgostiţi, mereu împreună pe stradă, la grădina publică şi la spectacol, ce păreau predestinaţi pentru o unire veşnică”[1].
*
Până aici lucrurile se desfășoară într-un făgaș al normalității.
Prin intermediul unor lucrări de memorialistică ori monografii, dar
și cu ajutorul presei de atunci, putem să reconstituim o serie de etape din
viața acestor personaje, care jalonează drumul către unul din cele mai
neașteptate deznodăminte cu mare ecou în epocă. Treptat, în scenă vor intra şi
alte personaje, care vor juca un rol mai mult sau mai puţin important.
În monografia apărută cu prilejul Jubileului Liceului „Laurian”
din Botoșani (1859-1909), scrisă de cel care avea să fie directorul acestei
prestigioase instituții de învățământ și martor al evenimentelor petrecute la
sfârșitul secolului al XIX-lea, profesorul Nicolae Răutu, descoperim
următoarele date așezate în ordine cronologică:
„În Sept.
1902 [în realitate, 1892 – n.n.], se însărcinează cu direcțiunea Liceului, de o
cam-dată ca girant, iar mai târziu ca titular, V. Ionescu, profesor de
Matematică clasele inferioare. Inteligent, energic, manierat în toată puterea
cuvântului, rareori ieșind din sfera dreptății și a integrității, bucurându-se
de bun nume printre elevi, V. Ionescu a fost unul dintre cei mai buni directori
pe care i-a avut Liceul din Botoșani[2].
Numirea definitivă ca „director al acestui înalt institut de
cultură al urbei” se va petrece în februarie 1893[3].
În monografia sa, Nicolae Răutu
revine asupra figurii dascălului şi ne spune că, după șapte
ani de directorat,
„la începutul lui Sept. anul școlar 1899-1900,
directorul Ionescu, căzând victima unei aventuri de dragoste, dispare din
Botoșani, în mod misterios și fără a se mai întoarce”[4].
2. Un enigmatic
revoluționar polon
Avocatul Vladimir Șardin[5],
fratele profesorului Alexandru Șardin[6],
amintit mai sus, într-una din cele mai valoroase lucrări dedicată unor figuri
de altădată, catalogată drept „un caleidoscop psihologic al Botoşanilor”[7],
rememorează ultimele pagini de viață ale unui alt ilustru cadru didactic de la
Liceul „Laurian” – Emil Tocarsky (născut
la 1838)[8].
Pentru înțelegerea modului cum s-au desfășurat lucrurile în
povestirea noastră este necesară invocarea acestei legendare figuri a urbei, în
jurul căreia gravitează unele personaje ce vor contribui la apariția primelor
secvențe care, credem noi, pot constitui preambulul marelui scandal amoros.
„În viața lui casnică a
suferit cea mai mare jignire pe care o poate suferi un soț, dar a suportat cu
stoicizm și stăpânire de sine penibila situație a menajului în trei fără nici o
perdea.
A murit sărac și singur,
într-o odăiță sărăcăcioasă din locuința sa destul de mare și elegant mobilată,
refuzând cu îndărătnicie de a primi pe cineva la căpătâiul său.
Am fost de față când
medicul curant a adus soției sale știrea despre sfârșitul lui Tokarsky, care a
primit această știre cu o nepăsare care m-a revoltat, mai ales că am surprins o
privire semnificativă de satisfacție, schimbată între ea și al treilea din
menaj, cu care văduva s-a căsătorit legiuit după scurt timp și care mai în urmă
a devenit tristul erou al dramei amoroase senzaționale de la Monte-Carlo”[9].
Decesul lui Emil Tocarsky – „interesantă
figură de revoluţionar, de refugiat polon, care avea în urmă un întreg trecut
insondabil, cu petreceri în Egipt, cu experiența multor ocupații, spirit enciclopedic”[10]
– s-a petrecut în toamna anului 1891. La înmormântare, cu prilejul opririi
cortegiului în fața Liceului „Laurian”, al cărui director Tocarsky a fost la un
moment dat, Alexandru Șardin,
„un tânăr profesor, ca delegate al
întregului corp profesoral al urbei, făcu panegiricul reposatului (…), cu un
talent și-o inteligență, care, pe cât a onorat pe mult regretatul defunct,
p’atât ’l-a ilustrat pe tânărul orator, ce, de şi abia de-un an şi ceva ca
profesor la Liceul unde de altmintrelea ’şi-a făcut studiile, comptează,
printre cei mai valoroşi membri ai corpului didactic secundar”[11].
Nici nu bănuia tânărul dascăl că, numai peste câţiva ani,
va juca şi el un rol în această piesă cu implicaţii de natură sentimentală,
care încă nu se sfârşise în acel început de ultim deceniu din veacul al XIX-lea.
Revenind la Emil Tocarsky, știm că pe
soția lui o chema Elisabeta (Eliza). Anterior căsătoriei ea purta numele de
Alexandrescu. Tatăl ei, care s-a născut în 1809 și a decedat la 23 iulie 1884, a fost Alecu Alexandrescu,
spătar la 1858 și ispravnic de Tecuci. Alecu era frate, după tată, cu V. A.
Urechia (1834-1901), renumitul istoric, profesor universitar și academician[12].
Eliza s-a născut în 1839[13], astfel că, la decesul soțului ei, avea vârsta de 52 de ani.
3. Pragmatismul
profesorului de matematici
La nici un an de la trecerea în veșnicie a lui Tocarsky, în vara anului 1892 are loc un eveniment ce vine în completarea amintirilor lui Vladimir Şardin, şi anume „căsătoria valorosului prof. V. Ionescu de la Liceul Laurian cu d-na Elisa Tocarschi, văduva ilustrului prof. Tocarschi”[14]. De altfel, într-un medalion dedicat memoriei profesorului polonez, Șardin amintește că cei doi, Ionescu și Eliza, „s-au căsătorit după scurt timp, la țară, într’un sat din marginea Botoșanilor”[15].
La momentul respectiv, profesorul Vasile Ionescu avea vârsta de 47 de ani, întrucât era născut în anul 1845[16]. Ca studii, el avea bacalaureatul, care fusese susţinut la Universitatea din Iaşi. La Botoșani, în calitate de profesor cu definitivat, el preda matematica la clasele I-IV, fiind numit, în respectiva poziție, la 7 februarie 1873[17]. Cu prilejul alegerilor locale din 1890, Ionescu a fost ales consilier comunal, la colegiul I. Acest nou consiliu avea să-l aleagă pe Constantin Ghelemé ca primar de Botoșani[18]. Pe când îndeplinea calitatea de director al Licelui „Laurian”, în urma recomandărilor venite din partea ministrului instrucțiunii, Vasile Ionescu a fost decorat cu ordinul „Coroana României”, în grad de ofițer, cu prilejul zilei de 10 mai 1894[19].
Directorul Liceului făcea parte din
protipendada urbei, iar aparițiile sale în public erau deseori semnalate de
către presa timpului. Spre exemplu, în a treia zi de Paști a anului 1896, a
avut loc concertul domnișoarei Eugenia Șardin (sora profesorului de franceză
amintit anterior), care a evoluat alături de alți doi artiști de renume veniți
din București: Mirconini (bas) și Carlo Bianchi („maestru în piano”)[20].
În rândurile numerosului public prezent atunci la Teatrul Petrache Cristea s-au
aflat și soții Ionescu, pe care îi descoperim în loja cu numărul 12[21].
Vasile și Elisabeta Ionescu obișnuiau să
facă vizite pentru căutarea sănătății la stațiunile balneo-climaterice din
Europa Centrală. Spre exemplu, în vara anului 1895 cei doi au pleacat în
vilegiatură la Reichenhall[22],
o stațiune bavareză aflată nu departe de Salzburg. În anul următor (1896), au obținut
un concediu de două luni, prilej cu care au întreprins o călătorie în Austria, la
Aussee[23].
De asemenea, ei vor fi prezenți în aceeaşi localitate balneară şi în vara
anului 1898[24].
Rubrica „Vilegiatura”
Botoşanilor din anul 1897, găzduită de către publicistul Scipione Bădescu, ne
spune că „d. şi d-na V. Ionescu, dir. Liceului” şi-au petrecut vacanţa la Văratec[25],
un loc de odihnă foarte îndrăgit de către intelectualitatea Moldovei.
Profesorul de matematici a rămas în
amintirea a doi remarcabili oameni de cultură ai ţării, aceștia fiind Nicolae
Iorga şi Henric Sanielevici. Primul, iubitor al umanioarelor, atunci când
rememora anii liceului, ținea să aducă în prim-plan chipul lui Vasile Ionescu,
al cărui portret îl trasa în tușe groase, spre a căpăta senzorialitate
imaginară, verificabilă astăzi cu ajutorul unicei poze ce ni s-a păstrat. Cărturarul
botoşănean amintea, totodată, și de experienţele de ordin obiectiv, dar şi
subiectiv, date de interacţiunea cu disciplina pe care profesorul o preda și
care îi provoca viitorului mare istoric numai neplăceri.
„Foarte
îngrijit şi el, dar fără pretenţie aparentă, cu părul lung mătăsos, cu barba
pătrată de cea mai îngrijită potrivire şi asiduă pieptănare, slab de boala
care-l rodea şi-i măcina sufletul, rece până la intimidare, cu privirea
neexpresivă şi obosită, era profesorul de matematici, al cărui fel de viaţă în
casa bunului Tokarski îl cunoşteam, dar n’am fi putut bănui că în acest trup
şubred, cruţat cu atâta îngrijire şi în aparenţă incapabil de orice
spontaneitate, se ascunde clocotul de căldură şi de iubire a aventurilor care,
câţiva ani după aceia, îl va face să iea drumul Oceanului cu una din cele mai
aprige în pofta de viaţă din colegele mele la Universitate, pentru ca
amândurora să li se piardă urma pentru totdeauna.
Cu
Ionescu, respectul era absolut: ajungea o singură privire severă ca să-l
amintească şi să-l impuie. Faţă de mine, care am început cu dânsul a nu
înţelege matematica şi am continuat aşa până la sfârşitul studiilor mele,
graţiat, pentru alte aptitudini, în ce priveşte însuşirea acestor cunoştinţi şi
îndemânări, receala lui era şi mai glacială, şi pe carnetul de note recomandat
de V. A Urechiă ca ministru, pe «libretul» mieu, împodobit cu calcomaniile la
modă, peliţe de cleiu înfăţişând tot ce poate fi în univers, mâna osoasă
însemna cu un fel de ciudă pentru inaptitudinea pe care nu o căutase niciodată
să o corecteze acel şase, rare ori înlocuit cu un opt dureros smuls sforţărilor
mele, o clipă mai fericite, care pecetluia o iremediabilă inferioritate. În
schimb, Sanielevici era mângâierea profesorului, şi se putea prevedea viitorul
ştiinţific care-l aştepta.”[26]
Şi, pentru că marele savant l-a amintit
pe colegul său Henric Sanielevici, redăm în continuare impresiile acestuia
despre profesor:
„Ionescu,
de matematici, respira poezia şi pasiunea preciziunii: ne-a învăţat să gândim”[27].
4. Germenii unei
mișcări socialiste și un profesor de franceză inteligent
Trebuie să menţionăm că intrarea în scenă
a lui Alexandru Șardin (scris uneori şi Chardin[28]),
tânărul profesor de franceză al „Laurianului”, s-a petrecut mai devreme, cu un
an înainte de momentul dispariţiei lui Tocarsky.
Născut în 1860, el era absolvent al
Facultății de Litere din Bucureşti[29].
În primăvara anului 1890, a fost numit suplinitor la catedra de limba română, cursul
inferior (clasele I-IV), de la Liceul „Laurian”[30].
Seriozitatea profesională l-a determinat ca, în diverse situații, să ia
atitudine, atunci când constata că în breasla sa procesul educațional era unul
defectuos. Situația se poate deduce din următorul articol:
„Primim
din Botoșani trei diferite scrisori prin cari ni se relatează un scandal
petrecut în interiorul scoalei secundare de fete d’acolo, în cursul săptămânei trecute.
Profesorii
Liceului local, în special D. Alex. Cahrdin (ce națiune e[s]te D-le
Teodorescu?) este autorul scandalului. D-sa în loc să vadă de catedra la care e
suplinitor s’a dus la externatul de fete spre a vedea ce progrese fac elevele.
Aici a început după câte spune una din scrisorile primite a provoca dialoguri
cari au revoltat pe Directoară într’atât încât a fost silită să suspende
esamenul și să’l dea afară cu servitorii scoalei.
Suplinitorul
Chardin a și scos un pamflet în care înjura surugiește pe Directoara școalei și
se lăuda pe el că e bine crescut”[31].
În anul școlar 1893, Chardin a activat ca
profesor la Liceul „Sf. Gheorghe” din București, de unde obişnuia să vină în
urbea natală pentru petrecerea Sărbătorilor Pascale[32].
Ulterior, îl aflăm profesor suplinitor de
limba franceză la Liceul Real din Brăila[33],
iar în 1895 „a reușit cel întâi la concursul ţinut” la „Bucureşti, pentru
ocuparea definitivă a catedrei de limba franceză, cursul inferior, de la Liceul
Laurian din Botoșani”[34].
În urma acestui examen el a fost numit titular, poziția fiindu-i confirmată prin
Ordinul Ministrului cu nr. 9180, emis în data de 12 decembrie 1895[35].
Reîntoarcerea tânărului profesor în localitatea
natală a fost anunțată de către ziarul lui Scipione Bădescu în termenii cei mai
măgulitori:
„D. A.
Șardin, valoros fiu al urbei noastre și cel întâi reușit la concursul ținut în
București pentru ocuparea catedrei de limba franceză, cursul inferior, la
Liceul Laurian din localitate, a sosit de duminica trecută între noi, și de
luni ’și-a început cursurile. – D.sa este fără ’ndoială, o achisiție din cele
mai strălucite pentru Liceul nostrum, și de aceea salutăm cu toată
cordialitatea rentoarcerea d-sale ’n urba noastră, cetatea sa natală”[36].
În 1897, tânărul profesor obține și postul
de limba franceză de la cursul superior, din cadrul aceleiași instituții de
învățământ botoșănene.
„Dl.
Alexandru Chardin un tânăr distins licențiate în litere și professor de limba
franceză, cursul inferior de la liceul Laurian din Botoșani, a fost numit pe
ziua de 1 Septembrie ca profesor și pe cursul superior de liceu, tot de
franceză, în locul d-lui H. de Gallier, care s’a retras se vede, iarăși la viața de conte de la Paris. Felicităm călduros de
dl. Alexandru Chardin, pentru noua catedră ocupată. Elevii asemeni sunt foarte
mulțumiți cu numirea d-lui Chardin”[37].
După cum am văzut în aminitirile lui Ion
Apăteanu, tânărul dascăl a rămas în inimile multor copii care, odată ajunşi la
maturitatea deplină ori la amurgul vieţii, l-au invocat în cugetările lor, aşa
cum este și cazul criticului literar Henric Sanielevici, militant socialist din
cercul politic al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea.
„Mă
gândesc la profesorii mei din Botoşani… Chardin, de Română, om inteligent şi
fin, ne însufleţea şi ne învăţa să compunem.”[38]
Într-o rememorare ulterioară, petrecută
în 1946, făcută pe când se afla suferind într-un spital din capitală, Sanielevici
aducea mai multe completări la cele spuse în anul 1932.
„În
1885, elevul Sanielevici era în clasa IV-a de liceu la Botoşani. Profesor de
limba română era Şardin; foarte pretenţios. Într-una din zile ni s’a dat o
compoziţie. Urma s’o lucrăm acasă. După ora de program am dat fuga acasă şi am
intrat dea dreptul în camera mea. Subiectul compoziţiei mi-a dat adevărate
călduri. Am străbătut camera în lung şi’n lat şi-mi formulam în minte cuprinsul
compunerii. M’am aşezat, apoi, şi am scris. A doua zi la şcoală profesorul
Şardin citind compoziţia, mi-a spus: Băiete foarte bună compunere; Vei ajunge
scriitor.
Vorbele
dascălului de română m’au încurajat. Din ziua aceia înconjurat de un număr de
colegi, am inițiat la Botoșani o mișcare socialist.”[39]
5. O frumoasă
licențiată în litere și filozofie
Cât priveşte ultimul personaj al dramei,
care de altfel va declanşa deznodământul, el intră în scenă câţiva ani mai
târziu, undeva pe la mijlocul deceniului al nouălea.
Maria Alevra, căci despre ea este vorba,
s-a născut în 1872, la Fălticeni (după alte surse la Mălini), în familia lui
Dimitrie şi Aristiţa Alevra[40].
Ea mai avea o soră, Aglae, căsătorită cu judele de pace Lazăr Teodorescu[41],
precum și trei frați: Constantin, Grigore[42]
şi Nicu.
Maria a studiat la Institutul Humpel din
„patru eleve ale institutului
Humpel au trecut cu success examenul de bacalaureat, şi că una dintre aceste
eleve, d-ra Maria Alevra a fost asemenea cea d’ântâi între toţi bacalaureaţii”[43].
A fost licenţiată în litere şi filozofie la
Universitatea din Iaşi. În baza unui concurs, tânăra absolventă a fost numită –
cu
ordinul nr. 7972 S. B.
din 28 octombrie 1895 –, profesoară cu titlu provizoriu la Externatul Secundar
de Fete din Botoşani[44].
La acea dată, respectiva instituție de învățământ era condusă de Aglaea Adam, viitoarea
soţie a economistului Lazăr Theodor. Așa cum se anunța în ziarul lui Scipione
Bădescu, de la 1 noiembrie 1895 Maria Alevra a început să predea filozofia
şi pedagogia[45].
Pe protagonista noastră o întâlnim și în
lista corpului profesoral din anul școlar 1896-1897. În acea perioadă,
Externatul funcționa în casele Arapu din strada Marchian (situate astăzi în
incinta Spitalului Județean „Mavromati”)[46].
Vacanțele, fie de iarnă sau de vară, le
petrecea în Iași, acolo unde ea avea numeroase rude. Totodată, capitala
Moldovei era și locul unde profesoara
se
racorda la viața culturală, prin frecventarea bibliotecilor și a spectacolelor
de teatru.
O tânără frumoasă, precum era ea, nu
putea să-i lase indiferenți pe intelectualii timpului. Din presa ieșeană de la
1897 luăm cunoștință că
„Domnișoara
Maria Alevra, licențiată în științi, profesoară la Botoșani, s-a logodit cu d.
Alexandru Chardin, profesor de limba franceză”[47].
O cronică apărută în capitala Moldovei, ce
descria o serată organizată la Fălticeni, în 27 decembrie 1897, în vastele
saloane ale clubului civilo-militar din micul oraș moldav, o surprinde pe „Marie
Alevra (Botoșani)” ca fiind „regina sărbătorită a balului, frumoasă ca un ideal
al lui Raphael”[48].
Domnișoara Alevra își continuă activitatea didactică la Botoșani, astfel că, prin Înaltul Decret Regal, din 9 martie 1899, i s-a acordat titlul definitiv la catedra de filozofie și pedagogie de la Externatul Secundar de Fete[49].
Dar, în primele zile ale lunii septembrie 1899 Maria Aleva „a dispărut fără urmă, neputându-se afla în chip pozitiv, dacă a murit sau nu”[50].
6. Apariția
conflictului principal
Din multitudinea informațiilor existente, credem că se poate
intui deznodământul acestei povestiri. Dacă nu, pentru a-l aduce în lumină, ne
întoarcem la relatările aceluiași memorialist botoșănean, Ion Apăteanu, cu ale
cărui mărturii am început această istorisire:
„Îmi amintesc că era în vacanţa cea mare a anului 1896 [în realitate
1899–n. n.], când o veste senzaţională şi de necrezut se răspândi în oraş,
dispariţia directorului V. Ionescu odată cu cea a domnişoarei Alevra.
(...) Un lung şir de ani, rudele, prietenii şi cunoscuţii dispăruţilor,
au întreprins cercetări pentru a afla de soarta celor doi fugari, dar această
aventură sentimentală, a rămas mereu învăluită în mister. Întrucât V. Ionescu
delapidase o sumă de bani din fondurile comitetului şcolar ce le avea în
păstrare, parchetul tribunalului a făcut şi el cercetările sale, dar tot fără
nici un rezultat.
Peste câteva luni s-a aflat că presa din Monte Carlo a publicat ştirea
că pe malul mării s-au găsit hainele unui bărbat şi ale unei femei, precum şi
nişte acte ce aparţineau lui V. Ionescu şi Mariei Alevra.
Două ipoteze se puneau, deopotrivă de plauzibile: sau o sinucidere
simulată pentru a curma odată pentru totdeauna orice urmărire a celor din ţară;
sau una reală cauzată de pierderea tuturor banilor ce avea, la faimoasa ruletă
de la Monte Carlo”[51].
*
Despre soarta lui Alexandru Şandrin cunoaştem
mai multe detalii[52],
tot datorită generozităţii cu care Ion Apăteanu vine să ne informeze:
„Lovitura fu aşa de neaşteptată şi puternică pentru Şardin, încât se
îmbolnăvi de nervi, boală care în câteva luni se transformă într-o neurastenie
acută. Noi, elevii, eram la curent cu drama sufletească a profesorului nostru
şi urmăream cu mare părere de rău zi cu zi, ravagiile ce făceau boala lui de
nervi, care-l dusese peste un an la sinucidere prin împuşcare, într-un chioşc din
grădina publică.”[53]
Iată cum anunța presa de atunci dispariția tânărului profesor.
Ziarele ne oferă, totodată, și câteva detalii despre motivele ce l-au împins la
comiterea actului fatal:
„V’am
telegrafiat că vineri 19 Ianuarie, liceul nostru a perdut pe unul dintre cei
mai culți profesori; vorbesc de Alexandru Șardin. Nefericitul ș’a dat bine
seama că sfârșitul funest la care avea să-l ducă boala de care suferea. Acum 2
luni în urmă a plecat în străinătate pentru a se consulta cu medicii de acolo,
și când a văzut că nu se mai poate cura și că nebunia era să-i fie sfârșitul;
s’a hotărât și și-a curmat viața prin un foc de revolver. El și-a găsit
sfârșitul în grădina Vârnav același pavilion, în care acum câțiva ani în urmă
stătea fericit cu logodnica sa, d-ra M. A.
Desigur
că și fuga acelei d-re, dacă nu foarte mult, dar totuși a contribuit la
agravarea boalei sale.
Miercuri
seara a petrecut la familia Rossety, cu care avea legături de prietenie. Iar
Joi, la ora 10 dimineața, el a dispărut din oraș și toate cercetările poliției
de al regăsi au rămas zadarnice.
Vineri
dimineața la ora 8, gardistu de zi se duse prin grădină să-l caute, descoperi
niște urme de galoși, își îndreptă calea după ei, și găsi pe sărmanul Șardin,
zăcând mort într’un lac de sânge încă cald. Poate că, dacă gardistul venea în
grădină cu câteva minute mai înainte, Șardin nu se ucidea. Dar ce-i folosea lui
această prelungire a vieței, căci ce este o zi de viață sau mai multe pentru om
ce sufere de neurastenie, decât chin și suferință mai multă.
De la
grădină cadavrul a fost transportat la cimitirul «Eternitatea»; iar Sâmbătă la
ora 2 p. m. s’a înmormântat”[54].
Tragica întâmplare a fost comentată și în alte ziare aparținând
presei centrale, fiind trecută la rubrica „Informații din țară”:
„Alexandru Șardin, profesor
de limba franceză la liceul «Laurian» din localitate, s’a sinucis astăzi în
foișorul din grădina Vârnav, trăgându-și un foc de revolver în tâmpla dreaptă.
Alexandru Șardin, frate
cu advocatul Șardin, este acela, care anul trecut se logodise cu dra Alevra,
tânăra și frumoasa profesoară, care în urmă fugise cu profesorul Ionescu la
Monaco, unde se sinuciseră împreună, aruncându-se în Mediterana.
De atunci Alexandru
Șardin deveni foarte nervos și începu să fie urmărit de idei fixe, boală care
era să-l facă să-și piardă postul și care îl și conduse la sinucidere.”[55]
Dispariția profesorului ne este confirmată și de memorialistul
prestigiosului liceu din urbea nord-moldavă, Nicolae Răutu:
„la 19 Ianuarie 1901, Al.
Șardin moare, iar în locu-i e numit, ca suplinitor, Al. Cananău”[56].
Procesiunea funerară a tânărului profesor a fost descrisă,
pentru ziarele din capitală, de către diverși corespondenți particulari. Iată
tabloul tristului eveniment:
„Astă-zi, Sâmbătă 20
Ianuarie, a avut loc înmormântarea profesorului Alexandru Șardin, care s’a
sinucis în pavilionul din grădina Belvedere. Protoeria de Botoșani, în urma
stăruințelor familiei sinucisului, a cerut Mitropolitului Primat deslegarea,
spre a admite ca să i se înmormânteze rămășițele și după regulele creștinești.
Această deslegare n’a sosit însă de cât la orele 12 din zi.
Înmormântarea s’a făcut
între orele 2 și 4 p. m., în asistența unui public numeros compus, afară de
rude, din mai toți foștii sĕĭ colegĭ și eleviĭ liceului.
S’aŭ depus pe catafalc
cincĭ coronae: prima din partea familiei salĭ; a doua din partea foștilor
colegĭ; a treia din partea elevilor clasei a VI-a, și în fine a cincea și cea
mai frumoasă din partea elevilor clasei a VII-a.
După terminarea
serviciului obicĭnuit, I. P. Darie, professor de istorie, a ținut o cuvêntare
bine simțită și care a smuls multe lacrimĭ din ochiĭ celor asistenți.”[57]
Conform „actului de deces, Alexandru A. Chardin avea vârsta
de 33 de ani. Cauza decesului a fost următoarea:
„Mort prin sinucidere cu armă de foc la opt spre zece Ianuar
current, ora două spre zece din zi”[58].
7. Un subiect din categoria
cancanului
Lectura unei astfel de teme, care se înscrie în categoria
senzaționalului, poate genera, în mod firesc, și o suspiciune asupra
veridicității știrilor care în epocă au fost colportate sub diverse forme. În asemenea condiții,
pentru conturarea unei imagini cât mai apropiate de adevăr, o verificare atentă,
prin consultarea altor surse, se impune.
Apelând la publicistica vremii descoperim că ea ne oferă suficiente
informații ce au rolul de a completa spusele avocatului Apăteanu, precum şi a
celorlalţi memorialişti contemporani evenimentelor, precum Nicolae Iorga, Nicolae
Răutu, Vladimir Şardin, Henric Sanielevici.
Spre exemplu, iată ce relata despre respectivul eveniment
presa din Iași, într-un articol intitulat „Un
amor fatal”:
„Ziarele au anunțat mai
zilele trecute, că d. V. Ionescu, directorul liceului din Botoșani, a fost
destituit telegraphic de d. ministru al Instrucțiunei. Motivul acestei
destituiri era că numitul director fugise din oraș cu d-șoara Alevra,
profesoară de filosofie, numită de curând la externatul secundar din acel oraș.
D-șoara Alevra, iarna
trecută, fusese logodită cu tânărul professor Șardin de la liceu, dar, de o
natură fantastică și capricioasă, ea rupsese logodna și hotărî să nu se mai
mărite.
Cu ocazia unei călătorii
în timpul vacanței, pe la mănăstiri, d-șoara Alevra întâlni din nou pe d.
Șardin și din restabilirea raporturilor lor de prietenie intimă lumea deduse că
firul proiectului de căsătorie se reluase.
Prin acele locuri se
găsea în vilegiatură și d. Ionescu, directorul liceului, o bună cunoștință a
d-șoarei Alevra. D. Ionescu, natură romantică la rândul lui, însurat însă în a
doua căsătorie cu văduva Tocarschi, sora d-lui colonel Alexandrescu,
comandantul gendarmeriei rurale, nu văzu probabil cu ochi indiferenți presența
d-șoarei Alevra, și acolo, prin tainicele poteci ale munților, își declară
focul și peste câteva zile, înamorații își iau sborul peste hotar.
Părechea îndrăgostită
ajunge și se oprește la Monte-Carlo unde, în brațele celei mai mari fericiri,
petrece câteva zile, puține desigur, de vreme ce în comun acord concep imediat
planul de a-și curma zilele.
În adevăr, mai
alaltăieri, d. colonel Alexandrescu primește o telegramă prin care d. Ionescu
îl anunță că în momentul când va citi acele rânduri, el Ionescu nu va mai fi în
viață.
Familia d-șoarei Alevra
este în același timp înștiințată prin o scrisoare anunțându-i-se hotărârea
fatală, luată de tânăra profesoară, de a se sinucide.
D-ra Alevra și-a făcut
studiile la facultatea de litere din orașul nostru. Era o studentă brillantă.
Încă ca studentă arătase oarecare apucături pentru aventurile romantice. De pe
atunci corespondența ei cu un profesor universitar, făcuse obiectul unei
chestiuni care a ajuns și înaintea celei mai înalte autorități școlare.
În timpul din urmă d-ra
Alevra fusese însărcinată și cu cursul de limba română de la externatul din
Botoșani. Aflându-se însă la minister despre plecarea ei în străinătate în
condițiunile știute, a fost înlocuită telegraphic prin d-ra Calipso Dimitriu,
presidenta societăței Carmen Silva.
După știrile sosite din
străinătate asupra felului morții ce și-au dat eroii acestui roman, se zice că
în ziua de sf. Alexandru ei s-au aruncat de pe niște stânci înalte în marea și
fură imediat cuprinși de valuri, de unde nu mai eșiră”[59].
*
La scurt timp, presa din capitala țării prelua această știre
aşezând-o sub titlul „Jertfele dragostei”,
căreia îi aducea, desigur, și unele completări:
„În
Botoșani a făcut mare senzație sinuciderea d-lui Vasile Ionescu, fostul
director al liceului Botoșani, și a d-șórei Alevra, profesóră la externatul
secundar de fete din acelaș oraș, sinucidere întâmplată la Monte-Carlo.
Amănuntele,
ce se comunică sunt următórele:
D-șóra
Alevra, licențiată în litere de la facultatea din Iași, era în ajun de a se
căsători cu un domn profesor din Botoșani. Ceeace e mai curios, e că directorul
liceului, Vasile Ionescu, era acel care își dăduse tóte silințele pentru a se
face acésta căsătorie.
Este
pentru mulți inexplicabil cum d-șóra Alevra care era de o frumuseță
fermecătóre, a putut să se decidă a pleca la Monte-Carlo cu Vasile Ionescu,
care n’avea nici avere, nici tinerețe.
Se zice
că a plecat cu vreo 2000 de lei, că Vasile Ionescu și-ar fi încercat norocul la
masa verde de la Monte-Carlo și că de astă-dată norocul nu i-a surâs.
Zilele
acestea părinții d-șórei au primit din Monte-Carlo o scrisóre de la fiica lor,
în care scrisóre spune că neputând rezista farmecelor lui Ionescu, a plecat cu
el și că preferă să se sinucidă decât să se întórcă în țară.
Cu tote cercetările făcute, nu se póte ști cu sigurnață, dacă s-au aruncat în mare de pe stâncile din Monaco, după cum scriu în scrisori. Familiile s-au adresat consulului român pentru a le da lămuriri. Din nenorocire, a murit zilele acestea și consulul român din Monaco, așa că va fi greu să se afle adevărul, deoarece se știe că la Monaco se sinucid mulți oameni și nu se mai află și nu se publică nimic”[60].
8. Mărturisirile
unui poet talentat
Un apropiat al Mariei Alevra, poetul şi publicistul V.
Cozmin, pe numele lui adevărat Bogdan Sirmabuic sau Sirmabuki (născut la Galați,
în 1877, într-o familie cu origini armenești), „trimite următoarele amănunte
asupra vieţei frumoasei eroine” ziarului Adevărul:
„Sunt veşti, cari aflate îţi produc nişte
impresii grozave, ucigătoare, îţi pun toţi nervii în mişcare, te înspăimântă...
Vreau să
vă vorbesc despre mişcătoarea dramă de la Monte-Carlo, care a pasionat atât, în
vremea din urmă, pe cititorii de gazete.
Maria
Alevra!... O cunoşteam foarte bine pe fata aceasta, eram cu ea prieten, prieten
intim, introdus în toate secretele sale; nimic nu ascundea de mine, mie îmi
destăinuise, îmi confiase toate tainele sufletului ei...
Cum am
cunoscut-o! Eram numit funcţionar într’un institut financiar din Botoşani – şi
norocul voi să am gazda în aceeaşi casă cu Maria Alevra.
Chiar de
la prima cunoştinţă se arătă foarte intimă cu mine,– lucru care pe mine mă mira
în de ajuns. Discutarăm câteva ceasuri în şir despre tot, despre toate. Avea un
dar neînchipuit de a vorbi, de a tălmăci sensul lucrurilor,– o voce
convingătoare şi dulce,–o pătrundere incomparabilă.
Era cultă,
dar cultă în înţelesul bogat al cuvântului: citise mult, devorase pe toţi
scriitorii de elită,–mahalaua îi zicea «filozoafa».
Atât de
mult era împătimită de artă, în cât mi-aduc aminte că ăntr’o zi se sui în tren
şi plecă la Iaşi ca să asculte pe Réjane [Gabrielle Réjane, actriţă (1856-1920)
– n. n.], – ca şi când ai lua o birjă să mergi la teatru.
Și era în
ființa ei un prisos de viață, o vioiciune uimitoare; își bătea joc de dragoste,
de tot, – iar când o supărau râdea și plângea dintr’o dată… O, râsul ei –
torent de dispreț - pe câți n’a durut, câte vrăjmășii cumplite nu i’a creat! …
Era bârfită de toată lumea, pentru că nu era ca dânsa – ca lumea – pentru că
’și bătea joc de conveniențe, pentru că era ea…
Maria
Alevra nu era de loc – dar de loc – sentimentală și tocmai de asta m’a mirat
mai mult faptul petrecut la Monte-Carlo…
Sunt însă
considerații cari mă îndreptățesc să’mi explic cele întâmplate: excentrică,
nevropată – consecința etherului pe care ’l întrebuința în doze mari, – făptuia
uneori lucruri cari te minunau prin originalitatea lor cutezătoare.
Prin idei,
Maria Alevra era socialistă și s’a manifestat ca atare încă de pe băncile
universității. Citise aproape tot ce se scrisese de seamă
în sensul ideilor regeneratoare: Marx, Engels, Ferri, Labriola… O, și cu câtă
patimă apăra, la ocazii, ideile acestea, când intra în discuție cu vr’un
reacționar oare-care, cu vr’un «om cu inteligența la pântec» cum spunea ea.
Maria Alevra a scris
cândva, pe când era studentă. Răsfoind colecția Luptei se pot găsi mici
articole, de o filozofie ușoară, iscălite Marial.
Pe lângă acestea avea un
caet gros de memorii, mici note scrise într-un stil ușor, drăguț, pe cari i
le-am prescris chiar eu. Avea de gând să le publice când va îmbătrâni!!
Într’însele erau
descrise momente din viața ei, apoi aprecieri îndrăznețe asupra diferitelor
cărți pe cari le citise, câteva scrisori de la filozofii Weissmann și Hartmann,
cu cari fusese în corespondență. Nu știu ce o fi devenit acel caet prețios. Ar
fi păcat să se fi pierdut.
Posed și eu câteva note
răzlețe din acel tot, dintre cari e vrednic de luare aminte mai ales un scurt
capitol asupra dragostei ei c’un profesor universitar, și un altul asupra
logodnei pe care o făcuse cu un profesor din Botoșani. O, sunt pasagii
admirabile, de o filozofie tristă, mușcătoare! În primul e perfect tălmăcită
psichologia unei fete seduse, iar în al doilea un rechizitoriu în contra
chipului cum se fac căsătoriile în vremea de azi…
Notele acestea, pe cari
le-am copiat fără știrea ei, din caetul despre care vorbesc, cred că le voiu
publica odată.
Ca profesoară, Maria
Alevra era o adevărată martiră a datoriei. Muncea nopți întregi, cu sticluța de
eter pe masă, pentru ca să scrie cursul de filozofie ce-l preda. Și nu făcea ca
mulți din profesorii noștri – să mi se erte aserțiunea – cari în toată cariera
lor de 30 de ani întrebuințează același curs, mereu acelaș, ci din potrivă ea
îl refăcea în fiecare an, îl împrospăta cu noțiunile noi pe cari le găsea în
diferite tratate, voia să fie la înălțimea profesiunei ce-și alesese…
Negreșit, profesoarele
de la externatul din Botoșani au pierdut o colegă eminentă, iar elevele o
luminatoare harnică și inteligentă…
Am scris aceste rânduri, pentru că am vrut ca cititorii să cunoască viața frumoasei eroine din Monte-Carlo, așa precum era în adevăr. Pentru mine, care o cunoșteam, era chinuitor lucru să nu rectific unele inexactități cari se scriseseră prin gazete despre copila aceasta”[61].
9. Investigația domnișoarei
Dobrinitz
Ziarele din capitală continuă șirul articolelor pe marginea
senzaționalului eveniment, iar cotidianul „Adevărul” devine „nava amiral” a
presei românești în materie de dezvăluiri. Iată ce aflăm, pe marginea acestui
subiect, din articolul intitulat „Drama
de la Monte Carlo”:
„Un amic al nostru, care
era la Monte-Carlo, în momentul sinuciderei lui Ionescu şi a Mariei Alevra, ne
dă următoarele detalii complimentare asupra faptului:
Cei doi sinucişi au fost
pescuiţi în mare, de doi marinari la o distanţă de 400 de metri de ţărm.
Aceasta a fost în ziua de 1 Septembrie. Ei se aruncaseră în mare în ziua de 31
August (st. v.).
Cadavrele au fost
recunoscute de către proprietarul Hotelului de Londres, la care descinsese cei
doi amanţi şi către care ei lăsaseră o scrisoare în care i se spunea că pentru
dezdaunarea sumelor datorite pe trei zile la hotel, va găsi într’n săculeţ de
voiagiu 1 ceas mic de damă, 1 inel, un port-ţigaret şi un port-alumette.
Aceasta întăreşte
credinţa că Ionescu şi cu nenorocita sa amantă au pierdut la ruletă ultimii lor
bani şi că şi aceasta i-a împins la fatala lor hotărâre.
Maria Alevra călătorea
cu paşaportul lui Ionescu în care era trecut «Vasile Ionescu, profesor, cu
soţia sa Elisa Ionescu născută [sic!-n.n.] Tocarschy.» Înmormântarea s’a făcut
pe numele soţiei, aşa că probabil va fi loc la un proces, pentru rectificarea
actului de moarte a ofiţerului stărei civile din Monte-Carlo care declară
moartă pe d-na Eliza Ionescu pe când aceasta trăeşte.
Drama din Monte-Carlo se
va sfârşi dar cu un proces mai mult glumeţ de cât tragic”[62].
*
Pentru că subiectul „a pasionat atâta spiritele în ţară”, dar mai ales pentru a
face o minimă verificare a datelor furnizate de raportul poliţiei monegasce, directorul
ziarului „Adevărul”, Constantin Mille, trimite un corespondent la Monte Carlo, în
persoana scriitoarei Cornelia Dobrinitz. În epocă, ea trecea drept o bună
cunoscătoare a limbii franceze, fiind de altfel și o traducătoare de succes din
limba italiană[63].
Iată relatarea acesteia:
„Monte-Carlo
31 Oct.
Stimate
d-le Mille,
În fine, după multă
alergătură, trecând chiar drept rudă a defuncţilor, făcând ca să zic aşa pe
poliţaiul, am putut afla cu multă greutate, ceva despre sinuciderea lui V.
Ionescu. În Monte-Carlo sinuciderile se ascund foarte mult, aşa că o mare parte
din locuitori nici nu ştiau despre întâmplarea lui Ionescu.
Pentru a mă asigura dacă
Ionescu a fost găsit în mare singur sau însoţit de o femeie, am căutat să
vorbesc chiar cu pescarii cari i-au pescuit şi cu groparii care i-au
înmormântat. Graţie unui bun pour-boire [bacșiș – n. n.], iată ce am putut
afla: Ionescu a fost scos din mare împreună cu o doamnă, erau strâns legaţi
împreună cu două curele de voiaj.
Însoţitoarea lui era o
damă grăsulie, frumoasă, brună; părea a avea vreo 40 de ani, era îmbrăcată
într’o rochie de mătase neagră, iar în mâini avea mănuşi tot negre. Ionescu era
un om corpulent, nu’şi reaminteau interlocutorii mei de era blond sau brun,
părea să aibă mai aceeaşi etate cu dama lui. În privinţa lui de altfel pescarii
şi groparii mi-au declarat că nu prea’i dăduseră atenţie; observară mai mult pe
femeiă.
Că au fost doi, femeiă
şi bărbat, m’au asigurat toţi câţi i-au văzut. Aşadar, Ionescu nu a murit
singur, ci împreună cu o femeiă de care era legat. Am fost de le-am văzut
mormintele, sunt îngropaţi în cimitirul sinucişilor, nu în al săracilor, un loc
anume destinat sinucişilor, puţin mai sus de cimitirul general. Mormintele lor
se văd încă nuoi. Al lui este lângă poartă, al ei mai în fund, sunt înconjuraţi
de alţi nenorociţi. Cruci nu există, ici colea câte o coroană. Pe mormintele
bieţilor noştri compatrioţi, pământul uscat serveşte drept orice mormânt.
În condica generală de
morţi am cititit următoarele: No. 226 Eliza Tocarschi, soţia lui Vasile
Ionescu, 45 de ani. Coşciug de brad No. 14. Septembrie 16, ora 10 dimineaţa.
No. 22, Vasile Ionescu, soţ al Elizei Tocarschi, 49 de ani. Coşciug de brad No.
10. Sept. 16, ora 10 dimineaţa.
Acuma, dacă sub numele
de Eliza Tocarschi, se ascunde acela de Maria Alevra, ori nu, asta de foarte
greu de aflat. Se poate deduce că, dacă Ionescu a plecat din ţară cu Maria
Alevra, negreşit că aci nu putea fi decât aceeaşi persoană, fiindcă nu aşi
crede că s’ar putea găsi lesne o însoţitoare de sinucidere. Poliţaiul din
Monaco a avut drept să-mi zică, că biata d-ra Alevra se plimba pe la cimitir.
După toate
probabilităţile, sunt morţi amândoi. Motivul acestui act de disperare cred că a
fost jocul, şi iată de ce şi după ce ne putem orienta: Toţi câţi ştiu de
această sinucidere, mai ştiu că aceste persoane nu au stat în Monte-Carlo mai
mult decât 48 de ore, descinşi fiind la hotel-de-Londra. Poliţaiul însuşi mi-a
spus aceasta, pe când din raport se vede însă că au stat mai multe zile.
Pentru ce publicul ştie
că au stat numai 48 de ore? Pentru ce nu se spune adevărul? Apoi, dacă Ionescu
venise aci numai spre a’şi curma zilele cum susţin cei de la Casino, pentru c-ear
fi făcut tot posibilul ca să ia cât mai mulţi bani la el? Prin lume se zice că
ar fi perdut la ruletă 40,000 de lei şi această perdere în combinaţie cu
dragostea i-a decis să se omoare.
Dreapta judecată ne face
să credem că ei şi-au zis aşa: «Mergem la Monaco, ne încercăm norocul: ne
surâde? ne asigurăm existenţa graţie ruletei!» (să credeţi că mulţi naivi fac
acest plan pe aci) trimitem apoi în ţară telegrame că ne-am sinucis, – şi noi
ne perdem urma în vreun loc necunoscut din lume. Perdem? Telegramele expediate
deja spun adevărul; ne aruncăm în mare! Aşa au şi făcut; înainte de a intra în
Casino, au expediat în ţară scrisori şi telegrame anunţându-le moartea lor.
La poliţia din Monaco am
văzut recipisele acelor scrisori şi telegrame: nu au voit însă să-mi dea datele
lor; pentru aceasta m’au trimis la Nizza la consulatul român. Am fost; consulul
nostru nu era visibil; am lăsat carta; am rugat însă pe cei de acolo să-mi dea
informaţiile de cari aveam nevoe; mi s’a promis să mi se trimită, dar nimic
alt. Cu toată bună-voinţa ce am, regret că nu pot să vă dau alte informaţiuni. Trebuie
să ştiţi că poliţia din Monaco e foarte curioasă, când voeşte să ţină ceva
secret, rămâne secret. Acum caut să aflu de ce se găseşte în Monaco o doamnă cu
numele Margot Alivar, orice voiu afla interesant vă voiu servi îndată.
Cornelia
Ch. Dobrinitz”[64].
10. O scurtă
încheiere
În urma lecturii articolelor din presa timpului, putem remarca faptul că
la toți profesorii evocați (Șardin, Ionescu și Tokarsky), notele tragice s-au
dorit a fi estompate în frumoasele rememorări ale foștilor elevi (Iorga, Apăteanu).
Până şi Vladimir Şardin, fratele nefericitului profesor, aminteşte în treacăt
câteva din personajele tragicului eveniment, lăsând totuşi vălul tras asupra
dramei ce i-a lovit atât de crunt familia. În privința Elizei, văduva lui Tokarsky
și, probabil, a lui Vasile Ionescu, știm că a trecut la cele veșnice în 1917,
la vârsta de 78 de ani[65].
Tot la aceşti profesori vom descoperi o anumită paticularitate ce consta în
gradul înalt de pregătire pe care fiecare o dobândise în domeniul său, ţinând
cont şi de studiile specifice perioadei în care ei absolviseră diverse forme de
învăţământ. La toate acestea se alăturau două calități, atât de lipsite la
mulți dascăli din acele timpuri – știută fiind severitatea excesivă care, mai
totdeauna, venea însoțită de complementara corecție corporală –, şi anume harul
pedagogic și bunătatea sufletească.
Nu întâmplător, cu prilejul serbărilor prilejuite de jubileul Liceului
„Laurian” din Botoșani (5 octombrie 1909) – care l-a avut drept invitat de
marcă pe Ministrul Instrucțiunii Publice, Spiru Haret –, fiul profesorului
Ștefan Lupașcu, ajuns un avocat de renume, vine să reconcilieze toate aceste
nume așezându-le în galeria marilor profesori dispăruți. Iată pe scurt
cuvântarea acestuia:
„D. Octav
Lupașcu, prim ajutor de primar spune că se simte fericit că d-l Haret a onorat
cu prezența această măreață serbare culturală glorificând memoriile defuncților
profesori C. Tocarsky, Savinescu, I. Mărgineanu, I. Niculescu, V. Ionescu,
Alex. Șardin, Băleanu, eruditul Marcian, Pr. Moisiu și Ștef. Lupașcu, spunând că nu putem să serbăm această serbare și să nu ne aducem
aminte de memoria acelor care au avut de luptat cu nevoile timpului de atunci”[66].
Aşadar, acest imens scandal care a bulversat societatea botoșăneană are un caracter veridic. Datele despre afacerea amoroasă au putut fi urmărite pe o întindere mare de timp, fiind supuse verificării cu ajutorul unui întreg paletar de surse scrise și imagistice, cum ar fi: articole din publicistica vremii, memorialistică, monografii și fotografii.
Vom remarca faptul că informațiile prezentate în articolele apărute în presa vremii erau dublate de o dimensiune nevăzută, cu implicații ce țineau de istoria privată a personajelor. Deși unii publiciști ai acelor timpuri cunoșteau existența acestor aspecte, într-o primă etapă ei nu s-au grăbit să le dezvăluie unui public avid de senzațional, asemenea celui pe care îl reprezentăm, într-o anumită măsură, și noi, cei de astăzi.
Text
de Ioan Iaţcu
[1] Ion I. Apăteanu, Din cele
mai vechi amintiri (1887-1920), ediţie postumă completată şi îngrijită de
C. Filip, în memoria autorului, Ed. Agata, Botoşani, 2020, p. 42-43.
[2] N. Răutu, Istoria Liceului Laurian din Botoșani.
1859-1909, Tipografia „Reînvierea” Segal & Marcu, București, 1909, p.
86.
[3] Curierul român, anul VIII, nr. 7, duminică, 14 februarie 1893, p. 2.
[4] N. Răutu, op. cit., p. 97.
[5] L. Scărlătescu, Albumul
corpului avocaţilor din România, Bucureşti, Tipografia „Unirea”, 1911, f.
p., vezi „D. Şardin Vladimir”.
[6] Cei doi au mai avut o soră,
Eugenia, care a fost pianistă și scriitoare. A murit în 1930 și este
înmormântată la București, cf. Adevărul,
anul 43, nr. 14177, joi, 13 martie 1930, p. 2.
[7] Adevărul, anul 49,
nr. 15735, vineri, 3 mai 1935, p. 2.
[8] Pentru data de
naștere, vezi Mihai Dim. Sturdza, Alexandrescu
Urechia, în idem, p. 64.
[9] V. Șardin, Din trecutul Botoșanilor. Figuri dispărute,
f. e., Botoșani, 1929, p. 50. Cu doi ani înainte de apariţia cărţii sale, Vladimir Şardin
publică un medalion dedicat profesorului Tocarsky, în „Informatorul”, anul II, nr. 41,
duminică, 17 iulie 1927, unde găsim şi această informație, pe care nu a mai
inserat-o în monografie: „(...) între ea
şi al treilea din menaj, cu care văduva s’a căsătorit legiuit după scurt timp
la ţară, într’un sat din marginea Botoşanilor”.
[10] N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. I, Copilărie şi tinereţă, Editura N.
Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 64.
[11] „Curierul Român”, anul VI, nr. 32-33, marți,
24 septembrie 1891. La pagina a doua este redat întregul discurs rostit de
Alexandru Şardin.
[12] Mihai Dim. Sturdza,
op. cit., p. 64.
[13] Ibidem.
[14] „Curierul
Român”,
anul VII, nr. 23, duminică, 12 iulie 1892.
[15] „Informatorul”,
anul II, nr. 41, duminică, 17 iulie 1927, p. 2.
[16] Anuarul oficial al Ministerului..., p. 63.
[17] Ibidem.
[18] „Curierul Român”, anul V, nr. 3, joi, 1 februarie 1890.
[19] Idem, anul IX, nr. 18,
marți, 24 mai 1894.
[20] Idem, anul XI, nr.
9-10, sâmbătă, 23 martie 1896.
[21] Idem, anul XI, nr. 11,
sâmbătă, 6 aprilie 1896.
[22] Idem, anul X, nr.
24, joi, 7 iulie 1895, p. 2.
[23] Idem,
anul XI, nr. 23-24, marți, 18 iunie 1896, Supliment nr. 24; Idem, anul XI, nr.
30, miercuri, 14 august, 1896.
[24] Idem, anul XIII,
nr. 27-28, sâmbătă, 25 iulie 1898.
[25] Idem,
[26] N. Iorga, op. cit., p. 75-76.
[27] „Adevărul”, anul 45, nr. 14805, joi, 7
aprilie 1932, p. 2.
[28] Familia Chardin este de
origine franceză.
[29] „Adevărul”, anul VII, nr. 5, joi, 2
februarie 1892; Anuarul oficial al Ministerului
Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Direcţiunea Învăţământului Secundar şi
Superior, V,
1897-1898 (1897), p. 62.
[30] „Libertatea”, anul II, nr. 56, joi, 8
martie 1890, p. 2; „Curierul
român”, anul V, nr. 8, joi, 15 martie 1890,
p. 4.
[31] „Adevărul”, anul III, nr. 859, marți,
18 iunie 1891, p. 3.
[32] „Curierul Român”, anul VIII, nr. 12, duminică
28 martie 1893.
[33] „Lupta”, anul XI, nr. 2392, vineri,
16 septembrie 1894.
[34] „Curierul Român”, anul X, nr. 41-42, sâmbătă,
2 decembrie 1895; „Lupta”, anul XII, nr. 2721, vineri,
1 noiembrie 1895.
[35] N. Răutu, op. cit., p. 90.
[36] „Curierul Român”, anul XI, nr. 2, duminică,
14 ianuarie 1896.
[37] „Evenimentul”, anul
V, nr. 1336, joi, 11 septembrie 1897, p. 2.
[38] Idem, anul 45, nr. 14805,
joi, 7 aprilie 1932, p. 2.
[39] Idem, anul LX, nr. 16706,
sâmbătă, 2 noiembrie 1946, p. 2.
[40] Artur Gorovei, Folticenii. Cercetări istorice asupra
oraşului, Institutul de Arte Grafice „M. Saidman”, Fălticeni, 1938, p. 148,
unde este menţionat un Dimitrie Alerva medelnicer, care, la 1857, se afla înscris în
categoria orăşenilor proprietari de case. În „Progresul”, anul V, nr. 39, 31 mai 1867, aflăm că
Dimitrie Alevra era vechil al moşiei Mălini.
[41] „Ecoul Moldovei”, anul VI, nr. 17, joi, 31
octombrie 1896, p. 3.
[42] Grigore Alevra, inginer și
senator, a fost ultimul proprietar al moșiei Flămânzi. În urma exproprierii din
timpul reformei agrare (1921), el vinde Ministerului de Război curtea și cele
97 ha care-i mai rămăseseră, în vederea înființării unei crescătorii de
cai.
[43] „Lupta”, anul VI,
seria III, nr. 949, vineri, 6 octombrie 1889, p. 3.
[44] Gabriela C.
Leonardescu, Monografia Liceului de Fete
„Carmen Sylva” din Botoșani (1887-1937), Tipografia B. Saidman, Botoșani,
p. 167.
[45] Anuarul oficial al Ministerului..., p. 132.
[46] Gabriela C.
Leonardescu, op. cit., p. 25.
[47] „Opinia”, anul I, nr. 171, marți, 25
noiembrie 1897, p. 2.
[48] „Evenimentul”, anul
V, nr. 1426, sâmbătă, 3 ianuarie 1898, p. 2.
[49] „Universul, anul
XVII, nr. 75, joi, 18 martie 1899, p. 3. În octombrie 1899, „Maria Alevra și
Ionescu Botoșani” răspund șaradelor de la rubrica „săptămâna amuzantă”, din
„Evenimentul”, anul VII, nr. 1940, duminică, 17 octombrie 1900.
[50] Gabriela C.
Leonardescu, op. cit., p. 167.
[51] Ion I. Apăteanu, op.
cit., p.
42-43;
„Opinia”, anul III, nr. 101, vineri, 3 septembrie 1899, p. 1, ne informează că
Vasile Ionescu a fost destituit prin telegrama Ministerului Instrucțiunii Publice
și în locul său a fost numit Ioan Niculescu, profesor la același liceu.
[52] În septembrie 1899
își ia un concediu de o lună de zile, cf. „Evenimentul”, anul VII, nr. 1911,
sâmbătă, 11 septembrie 1899.
[53] Ion I. Apăteanu, op.
cit.,
p. 43.
[54] „Universul”, anul
XIX, nr. 20, marți, 23 ianuarie 1901, p. 2.
[55] „Evenimentul”,
seria II, anul VIII, nr. 278, duminică, 21 ianuarie 1901, p. 2.
[56] N. Răutu, op. cit., p. 99. Pentru numirea lui
Cananău ca profesor de franceză, în locul lui Șardin, vezi „Evenimentul”, seria II, an IX, nr. 14,
sâmbătă, 10 februarie 1901, p. 3. În „Universul”,
anul XIX, nr. 37, vineri 9 februarie 1901, p. 2, este trecut ca Laurent Canănu.
[57] „Universul”, anul
XIX, nr. 21, miercuri, 24 ianuarie 1901, p. 2.
[58] Arhivele Naționale ale României-Serviciul Județean Botoșani, Registrul Stărei Civile pentru morți Botoșani, 1901, nr. 1098, fila 26.
[59] Opinia, anul III, nr. 104, marți, 7 septembrie 1899, p. 2.
[60] „Telegraful Român”, anul XLVII, nr. 97,
sâmbătă, 11/23 septembrie 1899, p. 397.
[61] Idem, anul XII, nr. 3640,
vineri, 10 septembrie 1899, p. 2.
[62] Idem, anul XII, nr. 3652,
miercuri, 22 septembrie 1899, p. 3.
[63] În 1914, la Editura
„Curierul Judiciar”, scriitoarea a publicat o carte de călătorii în Italia şi
Franţa intitulată „Impresii”. În paginile volumului nu face referire la această
dramă petrecută la Monte-Carlo. Cornelia Dobrinitz, născută Heruvim, a murit în 1928, cf. Universul, anul XLVI, nr. 268, sâmbătă, 17 noembrie 1928, p. 7; idem, anul
XLVIII, nr. 250, duminică, 12
octombrie 1930, p. 9.
[64] „Adevărul”, anul XII, nr. 3698, luni, 8
noiembrie 1899, p. 3.
[65] Mihai Dim. Sturdza, op. cit., p. 64.
[66] „Minerva”, anul I, nr. 294, joi, 8
octombrie 1909, p. 3.
Comments
Post a Comment