Misterele Botoșanilor 52
RESTITUȚII OLFACTIVE.
SECRETE DIN VECHILE GRĂDINI ALE BOTOȘANILOR
În fiecare vară, acei botoșăneni care
mai cunosc câte ceva din secretele grădinilor de altădată se bucură de
îmbătătorul parfum degajat de două flori care îşi au originea în Orientul Apropiat
şi spaţiul mediteranean: micsandra şi calapărul, plante ale căror emanaţii
plăcute ne pot face să înţelegem preferinţa oamenilor din vechime, atât din
spaţiul urban, dar mai ales rural, pentru mirosurile pătrunzătoare desprinse
dintr-un paletar olfactiv de sorginte orientală.
Până nu demult, în grădina bunicii mele
de la Negreni (comuna Știubieni), florile plăcut mirositoare, cum ar fi
calapărul, micsandra, parfumaşul (pejma sau, în termeni mai moderni, „sweet
sultan”), cimbrul şi busuiocul, erau cuprinse toate într-o singură parcelă.
Fără a urma o regulă scrisă, grădina păstra peste timp reminiscenţe din
amenajările horticole ce înconjurau casele boierilor. Pe vremuri, moda de a
cultiva flori orientale venea de la Istanbul, poposea mai întâi pe la curţile
boiereşti, acolo unde întâlnim grădinari germani ori francezi, pentru ca, mai apoi,
să fie imitată la o scară modestă de oamenii satelor. Nu întâmplător, dicentra,
floare prezentă şi ea în multe grădini bătrâneşti, era numită „cerceii
doamnei”, iar conduraşii sau condurii doamnei se mai numeau şi „sultanele”.
*
Astăzi vă voi povesti despre două flori deosebite:
micsandra și calapărul. Pentru a le înțelege tainicul lor miros, va trebui să le
devoalăm bogata încărcătură istorică pe care o poară și cu care răsar, an de
an, în grădinile noastre.
Micsandra (Matthiola longipetala) este
o plantă erbacee din familia cruciferelor. Florile sale mici, în nuanţe pale de
lila, plăcut mirositoare, sunt un deliciu al grădinilor, fiind apreciate de grădinari
şi horticultori. De la lăsarea serii şi pe durata întregii nopţi, floarea de
micsandră emană un parfum dulce şi discret, foarte plăcut şi îmbătător. Creşte
în Anatolia, Orientul Apropiat (Egipt, Israelul modern, Liban, Palestina,
Peninsula Arabică), dar şi în întregul Maghreb, din Libia până în Maroc[1].
În perioada otomană întâlnim planta într-o colecţie de tratamente medicale, „Iatrosophikon”,
redactată la o mănăstire din Cipru într-o lungă perioadă de timp (1571-1878),
ce cuprindea 494 prescripţii herbale[2].
Întrucât au flori asemănătoare şi emană
mirosuri plăcute, între micsandră şi micşunea (turc. „menekše”) deseori se face
confuzie.
Numite în Oltenia şi tămâioare, micşunelele
roşii, albe şi cărămizii, învoalate le regăsim în scrisorile de negustori de la
1784[3],
iar la Iaşi, pe la 1835, Ianache Kogălniceanu obişnuia să cultive în florăria
sa 72 micşunele roşii[4].
În literatura românească,
micsandra este arareori evocată. George Costescu, în cartea Bucureştii Vechiului Regat, relatează
că, pe la finele veacului al XIX-lea, „în
locul cocioabelor scunde, umede şi fără nici o rânduială gospodărească,
mahalalele s-au împlinit de-atunci cu clădirile poreclite «Wagon». (...) Când
casele ca acestea nu erau clădite spate-n spate, grădina lor era rostuită (...)
în brazde de iarbă cu stufuri de muşcate, de cârciumărese, de micsandre,
busuioc sau gura-leului, pentru decor şi pentru prididirea mirosurilor ce se
iţeau, când de la bucătărie, când de la coteţul păsărilor curţii”[5].
*
Cât priveşte cealaltă floare,
calapărul (Tanacetum balsamita), în copilărie, prin anii ’80, o vedeam la
bătrânele din satul copilăriei mele, atunci când veneau duminica la biserică.
Rotite în palme din când în când, ramurile de calapăr aveau rolul de a răspândi
în jur un miros curat şi proaspăt; nu întâmplător, femeile ţineau asupra lor
respectiva floare. În vechime, frunzele erau folosite ca semn de carte pentru
cărţile liturgice, întrucât erau considerate stimulente olfactive, ţinându-i pe
credincioşi atenţi în timpul slujbelor[6].
Întrucât era cultivată cu predilecţie în mediul monahal vest-european, în
Anglia floarea mai este numită popular şi „Bible leaf”[7].
Specific spaţiului mediteranean, dar mai ales Turciei şi Iranului, calapărul
este o plantă perenă, cu flori mărunte şi galbene[8].
Frunzele sale, moi şi netede, degajă la atingere un miros tare, pătrunzător şi
plăcut, având proprietăţi antimicrobiene[9].
În Moldova este numit calapăr, în Ţara Românească i se spune calomfir, calonfir
ori caramfil, iar în Transilvania calapăr sau Izma Mariei Preciste (Herba Divae
Mariae)[10]
Etnologul Simion Florea Marian consemna că, datorită mirosului deosebit, „nu e nicio grădiniţă de flori la ţară, şi mai ales unde sunt fete mari, în care să nu se semene şi cultiveze” această floare: „Subt umbră de rosmarin,/ Pe scaun de calonfir/ Şede-o tânără domniţă/ Cu flori galbene-n cosiţă”[11].
Despre această floare avea să scrie, în perioada interbelică, și
publicistul Ion Dragoslav (1875-1928), originar din Fălticeni: „Alăturea cu crinul, stânjenelul, zambila în
grădina noastră mai era calapărul sau calomfirul, o buruiană care nu face
floare, dar ale cărui frunze lungi și late sunt mirositoare ca și frunzele de
lemnul Domnului, de pelin sau romaniță sau tămâiță. Calomfirul însă avea un
miros mai plăcut, busuiociu și dulce și se împodobește pe margini buchetele cu
flori.”[12]
Privitor la această plantă, este suficient să invocăm creaţia literară
din prima jumătate a veacului al XIX-lea, în special cea a lui Costache
Negruzzi, pentru a vedea conexiunea florilor orientale cu mediul bisericesc.
Câteva realităţi din epocă trăite de autor le regăsim transpuse în scurte proze
descriptive: „Chiar de nu ţi-aş spune,
singur ai găci că în căsuţa astă curăţică, la ferestrele căriea se vede oale cu
magioran, mintă, calapăr şi busuioc şede un preot. Cucoana preoteasa iubesce
florile mirositoare pentru că şi părintelui îi place mirosul de tămie”[13].
*
Dar de unde puteau cumpăra
locuitorii orașului Botoșani semințele sau rădăcinile acestor flori parfumate?
Una dintre cele mai renumite
grădini din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, era cea a horticultorului
Henric Ottparlik, al cărei amplasament era în extremitatea nordică a orașului. Grădinarul
provenea dintr-o familie originară din Gdansk, oraş care, la data respectivă,
se afla în Prusia. În ultima parte a vieții el a trăit la Botoșani, unde a
trecut la cele veșnice în ianuarie 1889, tristul moment fiind anunțat în presa
locală astfel:
„Astăzi s-a condus la vecinicul lăcaş
bătrânul septegenar Henric
Otparlik, vechiul şi cunoscutul
orticultor al urbei noastre, proprietarul frumoasei grădini de fructe, flori şi
legumi, de lângă gară. Carul său mortuar era urmat de numeroasa sa familie şi
de mai toată colonia catolică din urbea noastră, iar la mormânt s-a rostit un
bine-cugetat şi bine-simţit discurs de cătră d. Ştefan Hajnal, student al
şcolii de agricultură din Cernăuţi”[14].
În anul respectiv, Mihail
Nandrea, cel mai probabil responsabilul cu continuarea activității florăriei,
aducea la cunoștința publicului că, la
„renumita
Grădină de Horticultură Otparlic de pe șoseaua Dorohoi, se găsește un bogat
asortiment de diferite semințe de flori, răsaduri, micșunele dintre cele mai
variate colori din Germania și Franța, trandafiri de cele mai renumite
specialități precum diferiți altuani fructiferi; viță de vie și pomușoară”[15].
Tradiția a fost dusă mai
departe, însă pentru o scurtă perioadă de timp, de către un membru al familiei,
al cărui nume era Carl Ottparlik. Așa cum ne spun reclamele apărute în gazetele
botoșănene de la 1894, acesta vindea „arbori pentru alee”[16],
precum și diverși arbori fructiferi, cum ar fi „meri, cireși, gutăi”, dar și
„pomușoară, căpșune, sparanger”[17].
*
În aceste zile de caniculă,
parfumul intens al acestor delicate flori (mixandra și calapărul) – alături de Palma-Maicii
Domnului, crini imperiali, trandafiri și alte plante odorante –, care se
intensifică cu predilecție seara, spre a îmbunătăți calitatea aerului, poate să
ne ofere o adevărată cură de aromaterapie cu scopul de a ne reda starea de bine.
Astfel, concepte întâlnite în
spațiul mediteranean, precum „Descubre l’Horta” (Valencia) și „Secret Garden” (Mănăstirea Sf.
Ecaterina, Valletta), ar putea fi implementate cu succes și în spațiul nostru
atât de văduvit de locuri calde, primitoare, dar pline de mistere ce se doresc
a fi descoperite.
Text de Ioan Iațcu
Notă: Text preluat
după, Ioan Iațcu, Restituții olfactive.
Utilizarea rășinilor exotice și a apelor odorizante în spațiul extracarpatic
românesc (secolele XVII-XIX), în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”,
Iași, nr. XX, 2020, p. 167-188.
[1] Sengul Karaman, Mehmet Gulseven, Nazan
Comlekcioglu, Ahment Ilcim, Fatty, Acid Composition of Matthiola longipetala
ssp. Bicornis from Turkey, în „International Journal of Agriculture &
Biology”, Faisalabad, vol. 13, nr. 3, 2011, p. 581-585; Mouldi Gamoun, Azaiez
Ouled Belgacem, Mounir Louhaichi, Diversity
of desert rangelands of Tunisia, în „Plant Diversity”, Kunming, vol. 40,
nr. 5, 2018, p. 223.
[2] Andreas Lardos, The botanical materia medica of the
Iatrosophikon – A collection of prescription from a monastery in Cyprus, în
„Journal of Ethnopharmacology”, nr. 104, 2006, p. 397.
[3] Nicolae Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi
munteni către Casa de negoţ Sibiană Hagi Pop. Publicate cu note genealogice asupra
mai multor familii, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Compania,
1906, p. 82.
[4] Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Prin
lumea urbană românească la început de epocă modernă: sociabilitate şi petrecere,
în Laurenţiu Rădvan (ed.), Oraşe vechi, oraşe noi în spaţiul românesc.
Societate, economie şi civilizaţie urbană în prag de modernitate (sec.
XVI-jumătatea sec. XIX), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2014, p. 309.
[5] George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, București, Editura Universul, 1944, p.
118.
[6] Claire Kowalchik, William H. Hylton (eds.), Rodale’s Illustrated Encyclopedia of Herbs, Emmaus Pennsylvania, Rodale Press, 1998, p. 127-128; Sandra Gallori et alii, Chemical Composition of Some Traditional Herba Drug Preparations: Essential Oil and Aromatic Water of Costmary (Balsamita suaveolens Pers.), în „Journal of Agricultural and Food Chemistry”, Washington D.C., vol. 49, nr. 12, 2001, p. 5907.
[7] Cornelia Petroman,
Mircea-Ionuţ Petroman, Medicinal,
Aromatic and Spice Plants in Romanian’s Rites and Beliefs, în Georgeta
Raţă, Maria Palicica (eds.), Academic Day of Timişoara. Social Sciences Today,
Cambridge, Cambridge Publishing, 2011, p. 310.
[8] Zach C. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând numirile
române, franceze, germane şi ştiinţifice, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice şi Editură Minerva, 1906: „Această plantă originară din Europa sudică,
se cultivă mult în părţile noastre mai cu samă la ţară”, p. 42; Mohammad-Bagher
Hassanpouraghdam, Seied-Jalal Tabatabaie, Hossein Nazemiyeh, Lamia Vojodi,
Mohammad-Ali Aazami, Atefeh Mohajjel Shoja, Chrysanthemum
balsamita (L.) Baill.: A Forgotten Medicinal Plant, în „Facta
Universitatis”. Series Medicine and Biology, Niš, vol. 15, nr. 3, 2008, p. 119-124;
Ekrem Sezik, Erdem Yeşilada, Mamoru Tabata, Gisho Honda, Yoshihisa Takaishi,
Tetsuro Fujita, Tashihiro Tanaka, Yashido Tekeda, Traditional Medicine in Turkey VIII. Folk Medicine in East Anatolia:
Erzurum, Erzincan, Ağri, Kars, Iğdir Provinces, în „Economic Botany”, New
York, vol. 51, nr. 3, 1997, p. 209.
[9] Zeynep Ulukanli, Salih
Demirci, Murat Zilmaytekin, Essential Oil
Constituents of Tanacetum cilicicum: Antimicrobial and Phytotoxic Activities,
în „Journal of Food Quality”, Londra, nr. 7-8, 2017, p. 1.
[10] Simion Florea Marian, Botanica poporană română, vol. I, A-F, Ediţie critică, introducere, repere
biobibliografice, indice, text stabilit, indice informatori şi bibliografie de
Aura Brădăţan, Suceava, Editura Muşatinii, 2008, p. 350; Ioan Milică, Christian Imagery in Romanian Folk Plant
Names, în „Text şi discurs religios”, Iaşi, nr. 5, 2013, p. 332.
[11] Simion Florea Marian, op. cit., p. 351.
[12] „Minerva”, anul IV, nr. 1160, sâmbătă,
10 ,martie 1912, p. 2.
[13] Scrierile lui Constantin Negruzzi,
vol. I, Pecatele tinereţeloru,
Bucureşti, Librăria Socecu & Compania, 1872, p. 323.
[14] „Curierul Român”, anul IV, nr. 2, marţi,
24 ianuarie 1889.
[15] „Libertatea”, anul I, nr. 11, joi, 20
aprilie 1889, p. 4.
[16] „Voacea Botoșanilor”, anul XV, nr. 27,
sâmbătă, 1 octombrie 1894, p. 3.
[17] Idem, anul XV, nr. 32-33, miercuri, 30
noiembrie 1894, Supliment nr. 32, p. 4.
Comments
Post a Comment