Misterele Botoșanilor 41
Voci pentru
alinarea răniților.
Mircea Preoțescu,
tenorul lui Tănase
de la „Cărăbuș”,
în turneu la Dorohoi
Un nume
predestinat să cânte îngerește
Interpret de romanțe și tangouri, Mircea
Preoțescu este un nume aproape necunoscut în istoriografia muzicii românești. În
perioada interbelică și imediat postbelică, melodiile interpretate de el erau
fredonate de oameni din toate straturile sociale.
S-a născut la 9 martie 1914, „la orele 4 și
20 min. după-amiază”, în familia preotului paroh Dimitrie Preoțescu (de 29 de
ani) și a Mariei (născută Ioan Eliescu „Preot”) de 20 de ani[1].
Activitatea muzicală a lui Mircea Preoțescu poate
fi urmărită începând cu 1935. Pe când era în clasa a III-a de liceu, la Școala
Comercială Superioară de băieți din Sibiu, el a pus bazele unui cor al elevilor,
ce îl dirija cu ocazia diferitelor spectacole. Cu prilejul unui eveniment desfășurat
în cadrul Secțiunii Italiene de la Societatea de Lectură „Mihai Eminescu”, organizație
aflată sub conducerea ilustrului italienist Pimen Constantinescu (1905-1973),
„elevul Preoțescu Mircea, din clasa a III-a, a cântat «Santa Lucia» și a condus
apoi corul «O, Venezia benedetta»”[2].
Alături de formația corală a școlii, activitatea sa muzicală continuă și în
clasa a IV-a, corespunzătoare ultimului an de liceu[3].
Dizeur de succes
în capitală
În perioada interbelică, vocea sa a putut fi
auzită atât în restaurantele din capitală, cât și pe calea undelor. La Radio, prima
dată îl descoperim în 1939, când a cântat, acompaniat de Orchestra Jean
Sibiceanu, piesa „Plângeți nenorocul tango”[4].
Între 1939-1940, a cântat într-un trio vocal intitulat „Voe bună”, din care mai
făceau parte Eugen Ciorăscu și Alexandru Bojenescu, două voci foarte apreciate
de auditorii vremurilor[5].
Mircea Preoțescu ajunge un dizeur de mare succes, într-un
timp foarte scurt. Cântecele lui devin șlagăre, iar aparițiile sale pe scenele
din capitală sunt anunțate mereu în presa timpului. În paralel cu activitatea
de la Radio, datorită popularității sale în creștere, acceptă invitația unor
patroni de a susține spectacole în diverse restaurante din capitală. Astfel, în
ziua de duminică, 28 aprilie 1940, împreună cu ieșeanul Petre Gusti, cântă în
grădina de vară a Marelui Restaurant „Cireșica” de pe Bulevardul Elisabeta (vizavi
de Liceul „Sf. Lazăr”)[6].
La „Radio România București”, „Orchestra de
salon a Societății Române de Editură”, cunoscută mai mult sub denumirea de „Orchestra
Victor Predescu”, susține numeroase concerte în anul 1941, vocea fiind asigurată
de Mircea Preoțescu[7].
O voce pentru
alinarea celor răniți
La de 22 iunie 1941, România a intrat în război contra Uniunii Sovietice. Spitalele amenajate în proximitatea liniei frontului aveau rolul să primească răniții, care soseau cu miile.
Muzicienii din acea perioadă sunt mobilizați să cânte în fața trupelor, pentru
a ridica moralul soldaților, dar și în spitale, pentru a alina suferințele
celor răniți.
Pe 15 septembrie 1941, orchestra Victor Predescu a cântat la spitalul de campanie nr. 5 din Dorohoi, amenajat în spațiile Gimnaziului „Grigore Ghica Voievod”. O fotografie făcută în acea zi i-a imortalizat pe membrii orchestrei alături de personalul sanitar al Crucii Roșii din acest „așezământ de alinare a suferințelor și durerilor umane”[8].
În imagine, Mircea Preoțescu apare așezat
pe trepte, alături de o asistentă medicală ori o infirmieră voluntară, căreia
i-a adus, prin cântecele sale, un zâmbet pe buze, după cele câteva luni în care,
probabil, tânăra nu văzuse decât lacrimi, agonie și moarte.
Fotografie cu următoarea însemnare pe verso: „Amintire de la spitalul de campanie Nr. 5 Dorohoi/15.IX.1991
Fotografiați cu orchestra Victor Predescu” (colecția autorului). Al doilea, pe trepte, Mircea Preoțescu (x)
Începând cu noiembrie 1941, vocea lui Mircea
Preoțescu a putut fi auzită și la emisiunea radiofonică „Ora răniților”. El
cânta alături de „Orchestra de jazz a Societății Române de Editură”, unde
dirijor era Anatol Albin. Cu aceeași orchestră și în compania unor mari vedete
ale teatrului de revistă, cum ar fi tenorul Ion Dacian, Ion Luican, Virginica
Popescu, Lia Crăciunescu, a cântat la Revelionul de la Barul „Atlantic” din
capitală. Spectacolul a fost retransmis la Radio, în cadrul emisiunii
„Allo-Allo”[9].
Tenorul lui
Constantin Tănase
În 1942, „Teatrul Savoy”, aflat sub conducerea
lui Constantin Tănase, a pregătit un spectacol de revistă intitulat „Noroc
Tănase”. Dintr-o cronică apărută în ziarul „Rampa” descoperim că „muzicile” erau
semnate de Ion Vasilescu, Vasile Vasilache și N. Patriche. De asemenea, se
anunța că domnișoara Silly Popescu și Mircea Preoțescu intenționau să lanseze
și câteva „bucăți noi”. Cronicarul evenimentului remarca faptul că, atunci, cu
acel prilej, „s’a dat satisfacție unui tânăr talent, d. Mircea Preoțescu”[10].
Trebuie să
menționăm că, în acea vreme, printre cântecele intrerpretate de Silly Popescu
și Mircea Preoțescu s-a numărat și slow-ul „Dumneata, Madame”, preluat ulterior
și de Gică Popescu.
Împreună cu Ileana Tănăsescu, cunoscută
interpretă a cântecelor naționale, și cu orchestra maestrului Titi Niculescu,
Mircea Preoțescu a susținut în serile de vară concerte la Restaurantul
„Grădina” din capitală[11].
În anul 1943, Mircea Preoțescu a colaborat cu
orchestra lui Nicolae Cireș, pentru a cânta la Radio. Dincolo de aceste asocieri, el s-a remarcat
mai mult în cadrul teatrelor de revistă, precum „Cărăbuș”, care a susținut
spectacole în aproape toate orașele țării[12].
Aflată sub direcțiunea lui Constantin Tănase, compania „Cărăbuș” avea doi
tenori, unul dintre aceștia fiind Mircea Preoțescu. O știre din 1944, care anunța
pregătirile ce se făceau pentru o nouă reprezentație, vine cu următoarea
observație: „Se pare că d. C. Tănase a
hotărât ca d. Mircea Preoțescu să fie utilizat în mod serios”[13].
De asemenea, o cronică datând de la începtul anului 1944 ne spune că „Mircea Preoțescu are destul succes în
interpretările muzicale”[14].
Dar acest lucru nu l-a scutit de conflict cu marele Constantin Tănase. Motivul
a fost că, în toamna aceluiași an, diverși actori au primit să cânte piese
muzicale în detrimentul celor doi tenori ai trupei, care se decid să intre în grevă[15].
„Universul”, anul 60, nr. 326, duminică, 28
noiembrie 1943, p. 6
În 1944, casa de discuri Electrecord i-a
imprimat vocea pe viniluri, apărând fie solo, fie în duet cu voci feminine
cunoscute. Printre acestea s-a numărat și vocea Lilianei Delescu, câștigătoarea
concursului de frumusețe Miss România din 1932.
O reclamă din 1945, însoțită de poza sa, informa publicul asupra concertelor pe care obișnuia să să le susțină în fiecare seară, împreună cu orchestra Iordăchescu-Turcu, la restaurantul „Grâușor” din capitală[16]. În același an, cu prilejul sărbătorii Sf. Gheorghe, pe scena de la „Paladium” are loc un mare spectacol artistic, cu concursul tuturor vedetelor teatrelor bucureștene. El a cântat publicului, fiind acompaniat de orchestra Teatrului Cărăbuș, la pupitru aflându-se maestrul Gherase Dendrino[17].
Din presa anului 1946 aflăm că eroul nostru, „Mircea Preoțescu, e proprietarul unei splendide motociclete, cu care a plecat spre Govora”[18]. Pornind de la această informație, el ne apare ca un amator de motociclism, fapt ce se încadra într-un trend al vremii, dar și ca un vizitator al spațiilor monahale din zona Olteniei. Acest ultim detaliu, ce ne trimite la legătura cu mediul religios în care crescuse, vine și ca o completare a părții finale a istorisirii noastre.
De la scenă la
micul ecran
Mircea Preoțescu se încadrează în „cavalcada
anilor de muzică” – cum o definea compozitorul, pianistul și dirijorul Sile
Dinicu –, când „toată lumea cânta. Bine și cu aplomb”[19].
Printre melodiile interpretate de-a lungul
timpului de către acest dizeur român se numără: „Lampagiul de altă dată”; „Un
băiat iubea o fată” (vals); „Râzi puțin” (tango); „Inimile noastre bat la fel”;
„La Miami” (tango de Liliana Delescu, fostă Miss România 1932); „Să-mi cânți un
cântec de iubire” (de Ion Vasilescu); „Satu’n care m’am născut” (romanță); „Pe
malul mării” (tango de Puiu Lupu); Dacă’n douăzeci de toamne (romanță); „Singura
noastră vină” (de Petre Andreescu); „Am să trec și mâine” (romanță de
Popescu-Pepu); „Să trec prin lume fără dor” (romanță de Alex Leon); „Îți mai
aduci aminte, doamnă” (romanță de Ionel Fernic); De-ai fi rămas (tango de
Corologos); „Ne vom zidi căsuța noastră” (slow lied de Mișu Constantinescu);
„Pe malul mării” (tango de Puiu Lupu); „Singura noastră vină” (tango de Petre
Andreescu); „Am să trec și mâine” (romanță de Popescu-Pepu); „Un vin bătrân
și-o fată tânără”; „Nu
spune nu” și „Nu plânge” (tangouri de Anghel Miclescu). Câteva dintre aceste
cântece, preluate și de alți mari interpreți (Jean Moscopol, Vasile Cristian), au fost
imprimate pe plăci Columbia și Electrecord.
Odată cu apariția televiziunii, tenorul devine
o prezență și pe micile ecrane. În ziua de joi, 31 decembrie 1959, Revelionul
Televiziunii adună o pleiadă de mari artiști români, cum ar fi Nicu Stroe (din
cuplul Stroe și Vasilache), Maria Tănase, Ioana Radu, Ion Lucian, Luigi
Ionescu, Gică Petrescu ș.a. Printre aceștia îl regăsim și pe Mircea Preoțescu,
semn că era o voce recunoscută și apreciată în branșa artistică de atunci.
În anii ’60, sub bagheta lui Hari Negrin,
Mircea Preoțescu continuă să interpreteze „melodii inspirate din folclor”, dar,
de data aceasta, după cum anunță presa epocii, „cu texte care cântă viața nouă,
înfloritoare a satului colectivizat”. Din perioada muzicală respectivă provin
cântecele „Orașul de pe Dunăre” și „Maria”.
În 1963, alături de Gioni Dimitriu, Puica
Igiroșanu, Nicu Stoenescu, Rodica Paliu și alți artiști, el activează în
Teatrul Regional București, unde se jucau spectacole specifice teatrului de
estradă.
Amurgul unei remarcabile
cariere muzicale
Ulterior aceastei perioade, informațiile
despre el sunt tot mai puține.
După o lungă și grea suferință, Mircea Preoțescu s-a stins din viață la 9 noiembrie 1992[20]. Mormântul său se află în micul cimitir de la Mănăstirea Dintr-un Lemn (Frâncești, jud. Vâlcea), probabil unul din locurile mult îndrăgite din Oltenia de sub Munte.
Mormântul lui Mircea Preoțescu. Cimitirul Mănăstirii Dintr-un Lemn
(Frâncești, jud. Vâlcea) 2023 (foto autor, 2023)
Alături de el își află somnul de veci Cella, soția sa, care s-a născut la 14 iulie 1922 și a decedat la 15 aprilie 2001. Pe crucea de la căpătâiul lor se păstrează o poză ce-i înfățișează pe cei doi soți, oferindu-ne nouă, trăitorilor de astăzi, posibilitatea să le admirăm frumoasele chipuri.
Soții Mircea și Cela Preoțescu, imagine de pe monumentul funerar
(Mănăstirea Dintr-un Lemn, Frâncești, jud. Vâlcea) (foto autor, 2023)
După multe decenii de la succesul pe scenele
bucureștene, datorită unor pagini web cu conținut audio-video, în prezent,
putem audia câteva piese interpretate de acest dizeur mai puțin cunoscut
românilor de astăzi.
Text de Ioan Iațcu
[1] Arhivele Naționale ale
României-Serviciul Județean Vâlcea, Registrul
Stărei Civile pentru naștere Călimănești, 1914, fila 11v.
[2] „Îndreptarea”, anul XVII, nr. 128, miercuri,
19 iunie 1935, p. 3.
[3] „Acțiunea”, anul I, nr. 6, joi, 14 noiembrie
1935, p. 4.
[4] „Radio-Adevărul”, anul XII, nr. 543, 12
februarie 1939, p. 13.
[5] Idem, anul XIII, nr. 594, 4 februarie 1940,
p. 14.
[6] „Semnalul”, anul III, nr. 667, duminică, 28
aprilie 1940, p. 11.
[7] „Timpul”, anul IV, nr. 1278, 20 noiembrie
1940, p. 4; „Radio”, anul XIII, nr. 635, 17 noiembrie 1940, p. 8.
[8] „Universul”,
anul 58, nr. 293, marți, 28 octombrie 1941, p. 8.
[9] „Universul”, anul 58, nr. 354, miercuri, 31
decembrie 1941, p. 5.
[10] „Rampa”, anul II,
nr. 7, duminică, 11 ianuarie 1942, p. 3.
[11] „Viața”, anul II, nr. 444, luni, 13 iulie
1942, p. 5.
[12] „Universul”, anul 60, nr. 326, duminică, 28
noiembrie 1943, p. 6.
[13] „Rampa”, anul II, nr. 8, duminică, 18
ianuarie 1942, p. 4.
[14] „Viața”, anul IV, nr. 115, duminică, 20 februarie 1944, p. 6.
[15] „Ultima Oră”, anul I, nr. 27, joi, 19 octombrie 1944, p.
2.
[16] Idem, anul II,
nr. 185, duminică, 29 aprilie 1945, p. 3.
[17] Idem, anul II,
nr. 178, vineri, 20 aprilie 1945, p. 2.
[18] „Cotidianul”,
anul I, nr. 104, vineri, 9 august 1946,
p. 2.
[19] Traian Stoica, Dan Bârlădeanu, Sile Dinicu:
urechea muzicală nu înseamnă și știința de a făuri arta, în „Flacăra”, anul XXXI, nr. 2, 15 ianuarie
1982, p. 15.
[20] „România liberă”, Serie Nouă, anul L, nr.
14829, miercuri, 11 noiembrie 1992, p. 7.
Comments
Post a Comment