Misterele Botoșanilor 12
ANDREI MANEA,
AVOCATUL FRAȚILOR EMINOVICI, MIHAI ȘI HARIETA
Cimitirul armenesc de la
Botoșani ascunde un monument funerar, a cărui istorie, odată relevată, ne
apropie din nou de poetul nostru național, Mihai Eminescu. Istorisirea ne
poartă de la Botoșani la Cernăuți, iar de aici, mai departe, către Viena,
pentru ca drumul să se încheie iarăși în metropola Țării de Sus.
Monumentul funerar, care
aparține lui Andrei Manea, păstrează la partea superioară un medalion din
bronz, de formă rotundă. Defunctul este redat bust, cu privirea orientată trei
sferturi spre stânga. În dreapta se află semnătura autorului: „Hans
Bernard”.
Ansamblul funerar, în
compunerea căruia se află statuia unei femei realizată din marmură albă,
aşezată într-o atitudine contemplativă, a fost executat de Robert Streschnack
din Viena[1].
Privind cu atenție și alte morminte din același cimitir, semnate de cei doi maeștri,
vom descoperi că, la vremea realizării respectivelor opere sculpturale, exista
un parteneriat între antreprenorul de monumente și creatorul de imagini
funerare.
Hans Bernard (10 Martie
1861 Wilten, Tirol – 26 Octombrie 1945, Viena) a fost un sculptor vienez care
s-a remarcat la cumpăna dintre veacurile XIX-XX. Din 1886 și până în 1892, a
studiat la Akademie der Bildenden Künste din Viena, sub îndrumarea lui Edmund
von Hellmer şi Carl Kundmann. A trăit ca sculptor independent la Viena, unde a
creat statui monumentale, portrete-busturi și monumente funerare pentru
cimitirele din capitală şi Innsbruck. Printre cele mai importante lucrări de
artă se numără bustul de marmură al lui William Shakespeare din vila imperială
„Achilleion” din Insula Corfu (1898), precum şi statuia monumentală a
Mântuitorului de pe cupola bisericii Sf. Anton din Viena, precum şi cea a
sfântului patron al respectivului edificiu ecleziastic (1898)[2].
Lucrări individuale împodobesc cimitirele din Innsbruck, cum ar fi cel cel al
familiei Horandter sau piatra funerară a familiei Ber[3].
*
Andrei Manea (1 ianuarie
1842-18 octombrie 1902) era fiul soților Christea și Maria Manea (Loizanu)
(vezi „Misterele Botoșanilor 8”). Școala primară a urmat-o la Cernăuți, unde
l-a avut coleg de clasă pe Mihai Eminescu, dar și pe alți membri din
comunitatea armenilor botoșăneni, cum ar fi: Bogdan Missir, Emanoil Manea,
Iohan Manea, Grigore Goilav, Bogdan Goilav[4].
Beneficiind de consistentele resurse financiare oferite de către părinți, el a
urmat Facultatea de Științe Juridice din Viena, unde și-a luat doctoratul.
Revenit în țară, îndeplinește funcția de magistrat la Tribunalul Botoșani, iar ulterior,
de președinte, „pe lângă Tribunalul Suceava”. În 1875, demisionează din
magistratură, pentru a îmbrățișa „profesiunea de advocatu”, pe care a practicat-o
până la finele vieții. Într-un anunț apărut în presa ieșeană, avocatul de numai
35 de ani anunța că domiciliul îi era în „casele părințești” din Strada
Teatrului, „urbea Botușani”[5].
A făcut politică liberală și a fost consilier comunal, candidând pe listele
colegiului I[6].
A participat la
Societatea de binefacere, de ajutorare a elevilor și cetățenilor din Botoșani
lipsiți de mijloace de întreținere, contribuind cu bani și punând la dispozița Liceului
„Laurian” diverse imobile aparținând comunității armene. De asemenea, în
calitate de epitrop al aceleași comunități, a contribuit la ajutorarea „celor care au suferit de pe urma incendiului
care a devastat o mare parte din centrul orașului Botoșani în anul 1887”.
Proprietar al Epurenilor, un important latifundiu de pe malurile Jijiei, moștenit
de la tatăl său, Andrei Manea, prin fondul familial creat, a ajutat copiii
săraci de pe moșie să urmeze o școală[7].
La 19 octombrie 1902,
„la cinci ante meridiane”, Andrei Manea a încetat din viață, în casa cu nr. 2 de pe strada Alexandru cel Bun, despărțirea a II-a. Conform actului de
deces, avea vârsta de 62 de ani (deși datele de pe obelisc sunt altele), iar
decesul a fost cauzat de boala „artero scleroză [a] arteriilor cardului”. El fusese
căsătorit cu Maria Goilav, care, la data dispariției soțului, avea vârsta de 44
de ani[8].
*
Imaginea avocatului o
descoperim în scrisorile Harietei Eminovici adresate Corneliei Emilian de la
Iași (soția inginerului Ștefan Emilian și binefăcătoare a poetului), în
contextul eforturilor depuse de aceasta și Mihai, într-o perioadă de lipsuri și
suferinți, pentru achiziționarea unei case la Botoșani. Proprietatea era scoasă la mezat de trei
călugărițe de la Agafton (altele decât surorile Ralucăi Iurașcu).
„Manea
este D-zeul Armenilor, se bucură de o reputație nemărginit de om, cinstit și
bun când voește să sprijine pe cine-va. Însă, după toate calitățile scrise mai
sus, are un defect, cum zice neamțul: «Ueberall Langsam», așa în cât ca ce fel
de influență ar putea să-l grăbească a scrie cuiva. (...) Însă nefiind sigură
de se va putea cumpăra casa, m’am hotărât să merg la Manea, pe bază că părinții
lui au trăit foarte bine cu ai noștri. Sincer vă scriu, scumpă mamă, că îmi
bătea inima când m’am dus la
casa lui, de frică să nu mă refuze, cum face la foartă multă lume. Însă m’a
primit cu așa bună voință, în cât am cunoscut deplin stima ce are de memoria
tatălui meu, spuindu’mi foarte ritos, că va face fără să ieie nici un ban. El
mi-a zis că numai procura să’i trimit,
ca să știe pe a cărui nume să fie casa, iar prețul și arvona să fie trecute în
procură, pentru ca călugărițele să nu întoarcă vânzarea. Așa dară, să nu crezi
mata că ești responsabilă de restul banilor, n’am scris că influența morală ce
am asupra călugărițelor, mi-ar învoi chiar să le plătesc în rate mici, dar
singurul lucru ce mă supără e că procentele sunt mari și anume două și jumătate
la sută, dar poate că și cu asta m’ași împăca. Ele sunt tustrele femei bătrâne
și foarte ciudate și au frică că nu li s’ar da banii. Cunoscând frica lor, mă
tem și eu să n’o vânză altora, înapoindu’mi mia de franci. Dacă ai fi văzut
mata cu câtă greutate mi-a dat hârtiile casei ca să le cerceteze d-nul Manea la
Tribunal, dacă nu cumva e o sarcină pe casă. Mi-a fost lehamite, fiind că în
toate zilele trimiteau să mă’ntrebe când le dau actele înapoi. Până Sâmbătă nu
pot merge la d-nul Manea, căci e dus la București. Acuma mai sfătuește-te și
mata și, de vei crede bine, apoi trimite-mi Procura mie sau lui d-nu Manea.
Mihai știu bine că are să aibă mare bucurie când are să vadă casa cumpărată,
dar cum este el pesimist, nu crede că se va putea cumpăra”[9].
Deși frații Eminovici
dăduseră avansul și urgentau achiziția casei, în cele din urmă, înțelegerea
dintre părți eșuează. Supărarea Harietei transpare din rândurile unei scrisori
datată 14 martie 1888:
„Călugărițele
au vândut casele altora și d-nul Manea le-a dat hârtiile cu cea mai mare
ușurință, știind că eu sunt grav bolnavă. Călugărițele au venit eri la mine să’mi întoarcă arvona. (…) Mă doare în inimă de
purtarea lui Manea că a dat hârtiile călugărițelor. Oamenii bogați n’au inimă!”[10].
Peste câteva zile, mai
precis pe 17 martie 1888, suferinda Harieta scria într-o nouă epistolă că:
„Manea
a fost azi cu doctorul să mă vadă, arătând cele mai mari regrete de boala mea
și cerându’mi scuze și
mi-a dat dovada pe doctorul că n’a mai crezut că voiu scapa cu vieață.
Călugărițele l’au bocit cerându’i hărtiile, ear el, neavând procură, ce putea
face. Eminescu era disperat cu totul”[11].
*
Privind cele două
ansambluri funerare, mormântul lui Christea Manea Loizanu și a fiului său, Andrei
Manea, descoperim că imaginile în marmură și bronz, de o mare valoare
artistică, dar şi istorică, ne duc cu gândul la „dreptul la imagine”. Abordarea
efigiei era un mod de înveșnicire, de a pătrunde în eternitate, întrucât
personajele portretizate meritau a fi ținute minte mai ales de către
generațiile viitoare. Din această cauză, comanditarii au optat pentru astfel de
reprezentări, deşi puteau să încline pentru amplasarea unor fotografii de
monument.
Monumentul lui
Andrei Manea merită deplina admirație atât pentru finețea detaliilor din
sculpturi, cât și pentru concepția artistică a reprezentării lor
tridimensionale, ce conferă monumentalitate întregului ansamblu.
Notă Materialul a fost preluat din: Ioan Iațcu, Din necropolele Botoșanilor: efigii în marmură și bronz de la cumpăna
veacurilor XIX-XX, în „Monumentul XIII”, Lucrările Simpozionului
Internațional Monumentul – Tradiție și viitor. Ediția a XXIII-a, Iași, 2021,
Iași, 2022, p. 139-162.
[1] Eugenia Greceanu, Cimitirele oraşelor, oglindă a culturii
urbane, în „Revista Monumentelor Istorice”, LXVI, 1997, 1-2, p. 34, fig.
11/D.
[2] Bernard, Hans (sub voce), în U. Thieme, F. Becker (Hrsg.), Allgemeines
Lexikon der Bildenden Künstler von der Antike bis zur Gegenwart,
III, Bassano–Bickham, Verlag von Wilhelm Engelman,
Leipzig, 1909, p. 430.
[3] https://www.tirolensien.at/index.php/kontakt/item/21469-1912-02-25 (accesat la 15 iulie 2022).
[4] Corneliu Botez, Viața poetului Mihail
Eminescu, în Omagiu lui Mihail Eminescu
cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa. 15 ianuarie 1850 - 16 iunie 1889 – 16 iunie 1909,
Comitetul Comemorării-Galaţi, Atelierele Grafice Socec & Co. societate
anonimă, București, 1909, p. 48-49;
G. Călinescu, Eminescu, școlar la
Cernăuți, în „Viața Românească”, anul XXIII, noiembrie-decembrie, nr.
11-12, 1931, p. 119.
[5] „Curierul Balassan”, anul III, nr. 20, joi,
13 martie 1875, p. 2.
[6] „Voința Națională”, anul V, nr. 1132,
sâmbătă, 11 (23) iunie 1888, p. 2.
[7] Florin Simion Egner, Viorica Popa, Cimitirele
armene din Botoșani, f. e., Botoșani, 2015, p. 47.
[8] Arhivele Naționale ale României-Serviciul
Județean Botoșani, Registrul Stărei
Civile pentru morți, 1902, nr. inv. 1098, fila 24b.
[9] Henriette și Mihail Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa
Cornelia, Editura Librăriei Frații Șaraga, Iași, 1893, P. 78-80.
[10] Ibidem,
p. 86.
[11] Ibidem,
p. 87.
Comments
Post a Comment