Misterele Botoșanilor 39

MORMINTELE UITATE A DOI „JUNI” ROMÂNI, INIȚIATORI AI MARII SERBĂRI DE LA PUTNA (25 AUGUST 1871): II. JURISTUL GHEORGHE RUSU

Cel de-al doilea obiectiv, aflat în interesul cercetării noastre – după cel al doctorului Constantin Aronovici (vezi „Misterele Botoșanilor 38”) –, este un modest monument funerar, ce a fost înconjurat cândva de un grilaj din fier forjat, din care astăzi nu se mai păstrează decât doar câteva elemente. Acesta poartă semnătura de atelier a celui mai prolific sculptor italian stabilit pe meleagurile Botoșanilor: Alberto Pellegrinetti.

Fig. 1. Monumentul funerar al soţilor Gheorghe şi Maria Rusu, în situaţia din ianuarie 2022 (foto I. Iațcu)

Placa de marmură mai păstrează încastrată fotografia în sepia a unor personaje îmbrăcate într-o ţinută specifică celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Textul care însoțește imaginea sună astfel: „Aici odihnesc scumpii / şi în vecii neuitaţii noştri părinţi / G. RUSSU / decedat la 23 mai 1916 st. v. / MARIA G. RUSSU / decedată la 21 decm. 1923 st. v.

Despre cele două personaje aflate în mormântul comun, informaţiile culese dintr-o varietate de surse ne dezvăluie o întreagă poveste, care se constituie parte integrantă a epopeei românilor trăitori de o parte şi de alta a Carpaţilor. Este vorba de soţii Gheorghe şi Maria Rusu, care au fost imortalizaţi în fotografia ce se mai păstrează pe monumentul funerar. De remarcat că în ambele cazuri, numele de familie a fost scris cu litera „s” dublată.

Fig. 2. Gheorghe şi Maria Rusu, fotografie de pe monumentul funerar, în situaţia din 2022 (foto și prelucrare imagine I. Iațcu)

Gheorghe s-a născut în comuna Tiocu de Jos, din ţinutul Clujului (comitatul Bâca), în familia lui Iftimie și a Teodorei Rusu. Studiile liceale le-a făcut la Cluj, iar cele universitare la Viena şi Gratz. În 1869 a obţinut diploma de doctor în drept, iar în 1870 s-a înscris în Barou[1]. Pe Gheorghe (George) Rusu îl descoperim în tabloul avocaţilor din baroul botoşănean, unde se menționează că avea doctoratul în drept obținut la Gratz[2].

Fig. 3. Gheorghe Rus (apud L. Scărlătescu, Albumul corpului avocaţilor...)

Ulterior, a intrat în magistratură şi a obţinut diferite posturi, cum a fost cel de procuror la Botoşani sau de preşedinte de tribunal la Dorohoi. În 1881, prin intermediul presei locale, el a anunțat „reîmbrățișarea” carierei de avocat, pentru a se pune „la disposițiunea celor ce ar voi a onora cu încrederea sa”. La vremea respectivă, el locuia „în casele D-nei Aronovici la podu de piatră”[3]. Imobilul aparținea Elenei Aronovici, mama soției sale, Maria Aronovici (născută în 1857).

La 7 aprilie 1875, a venit pe lume Veturia, primul lor copil[4]. Peste trei ani, la 18 februarie 1878, în casa din strada Alexandru cel Bun (despărțitura a III-a) s-a născut Valeriu Rusu[5]. Un alt copil a fost Virgiliu, a cărui dată de naștere nu ne este cunoscută.      

La Botoşani, Gheorghe Rusu a făcut politică liberală, astfel că, în listele pentru alegerea de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, îl întâlnim ca „vechiu magistrat şi proprietar”[6]. A fost ales deputat (1884-1888), iar ulterior senator (1895-1898), în Parlamentul României. Printre alte demnităţi pe care le-a ocupat se numără și cele de consilier judeţean la Dorohoi şi Botoşani, precum şi cea de consilier comunal la Botoșani (1888). A fost decorat cu ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler. La 1911, încă mai profesa avocatura în Botoşani, dar se dedicase mai mult agriculturii[7].

Acest transilvănean, stabilit pentru totdeauna în părțile nord-moldovenești, care, la acea vreme, erau conectate cel mai bine cu Viena studenției lui, se înscrie în rândul unei galerii de personaje ce au scris istorie pentru românitatea din Bucovina Habsburgică. Pe el îl vom găsi activ într-una din cele mai active societăţi culturale române din capitala Austriei: „Societatea Literară-Socială «România»”.

La întrunirile societăţii se prezentau lucrări având ca tematică istoria. Spre exemplu, cu prilejul şedinţei din 5 decembrie 1868, al cărei oaspete a fost Alexandru Hurmuzachi, aflăm că „un membru, Gherasim Rusu, şi-a cetit lucrarea «Unirea la români în fazele ei istorice»”[8].

Ţinând cont de faptul că unul dintre liderii „Societăţii Literare-Sociale «România»” era un personaj cu studii juridice, apropiat al doctorului Aronovici, putem afirma că acel Gherasim Rusu nu este altcineva decât Gheorghe Rusu, viitorul avocat şi magistrat de la Botoşani. Întrucât numele Gherasim nu-l mai întâlnim în alte surse ulterioare evenimentelor de la Viena, nu este exclus ca, datorită statutului său profesional (avocat) și a poziţiei pe care o deţinea în asociaţie (vicepreședinte), prenumele său real să fi fost înlocuit cu un pseudonim ori poate cu un alt nume din patrimoniul onomastic al familiei, cu scopul de a evita eventualele necazuri ce i-ar fi fost provocate de autoritățile imperiale. Ulterior, odată cu trecerea în România, probabil că a utilizat adevăratul nume de botez – Gheorghe. Totodată, nu este exclus ca istoricul Ion Grămadă, din lipsă de documente, să se fi înșelat cu privire la numele acestui personaj.

Supoziția noastră, pe firul căreia am mers încă de la începtul cercetării vieții sale, a fost întărită de o sursă deosebit de importantă, și anume articolul filozofului și esteticianului Ion Pop Florantin, intitulat „Cincantenarul «României June». Românii din Viena dela 1863-1868”. De remarcat că acest sălăjean a fost absolvent al Facultății de Filosofie din Viena, pe care a urmat-o în perioada 1863-1868. Întrucât a fost membru al Societății România Jună, deci implicat în mod direct în acțiunile ei, în articolul amintit el prezenta, în mod exhaustiv, „Lista Românilor, cari de la 1863 până la 1868, au format Colonia Română în Viena, sau în Beciu, cum se mai numea acea metropolă”. Printre ardelenii amintiți se afla și „George Rusu, din Teocu-de-Jos, jurist: căsătorit pe urmă cu sora moldoveanului Dr. C. Aronovici; apoi magistrat la Botoșani”[9].

Amintirea acestui jurist, precum și a cumnatului său, medicul Constantin Aronovici, era încă proaspătă în memoria transilvănenilor de la 1883. Protopopul greco-catolic Grigore Silași (1836-1897), folclorist și filolog năsăudean, ajuns membru de onoare al Academiei Române (1877), într-un articol intitulat „Limbă poporală și limbă literară, Respuns dlui I. T. Mera”, vine și el să întărească faptul că acel Gherman Rusu nu este altcineva decât juristul botoșănean:

„câte sforțări se feceră acolo pentru înființarea «României», apoi pentru încetarea sfășierilor dintre frații de un sânge și de o mamă și deci pentru străformarea «României» și a «Societății literare a Românilor din Viena» într’o unică societate «România jună». (...) Toate aceste le pot testificá bună-óră zelosul Român comerciante în Viena B. G. Popoviciu, primii președinți și oficiali ai «României j.»” dr. Aroniviciu în Iași, dr. I. Drăgescu în Constanța, Georgiu G. Rus în Botoșani, dr. P. Tancu și dr. Moisil în Năsĕud ș. a.”[10].

După aceste informații venite din partea unor români de seamă din Transilvania, ne reține atenția o relatare venită din zona Dorohoiului. Astfel, într-un articol intitulat „Contribuții la istoria județulu Dorohoi–Vlădeni și Davidoaia din comuna Corlăteni și Vorniceni, stăpânite de Costea Haretu”, preotul Constantin Ciocoiu, unul dintre cei mai mari cunoscători ai istoriei Țării de Sus, confirmă și el supoziția că personajul istorisirii noastre nu este altcineva decât juristul cu origini transilvănene stabilit la Botoșani:

„La 1878, Costea Haret avea tovărășie cu Gheorghe Russu, fost președinte de Tribunal, cumnat cu frații dr. Aronovici și Toderiță Aronovici, având administrator la Vorniceni pe C. Enescu, tatăl artistului nostru George Enescu.”[11]

Respectiva informație vine să ne lămurească despre profundele legături existente între familiile Rusu, Aronovici și Enescu, așa cum vom descoperi puțin mai încolo. Aceste conexiuni ne pot releva și posibilele influențe venite din partea unor tineri cu studii și numeroase conexiuni în capitala Imperiului, care probabil că au stat la baza desăvârșirii studiilor lui George Enescu la Conservatorul din Viena.

Pe când îndeplinea funcția de consilier în cadrul Consiliului General al județului Botoșani, alături de Iosif Șmelț și Andrei Manea Loizanu, Gheorghe Rusu a votat cererea formulată de un grup de 60 de cetățeni, prin care se cerea acordarea unui ajutor financiar lui Mihai Eminescu. La acea vreme, poetul era grav bolnav şi se confrunta cu mari lipsuri materiale. Mult mai târziu, Mihail V. Mavrodin, rudă cu frații Eminovici, evoca momentul în care solicitarea a fost respinsă în ședința din 14 iunie 1887:

„Ceea ce m-a izbit... în această întâmplare este că am constatat că poetul naționalismului nostru integral... a găsit sprijin pentru umila lui nevoie, la un armean (Manea), la un neamț (Șmelț) și la un transilvănean (Rusu) în timp de românii subțiri îl încurcau în procedură.”[12]

În mai 1892, alături de doctorul Aronovici şi de alţi 19 botoşăneni (profesori, avocaţi, ingineri, proprietari de pământ), Gheorge Rusu a colaborat la alcătuirea secţiunei locale a „Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor”. Spațiul de întrunire al comitetului dirigent se afla în localul şcolii „Marchian”[13].

Figura acestui personaj transpare și din amintirile avocatului și memorialistului botoșănean Ion Apăteanu (1884-1981). Acest ultim cronicar al orașului a fost fiul lui Iancu Gheorghe Movileanu (nume ce va fi schimbat în Apăteanu), care a studiat Dreptul și Conservatorul la Viena, iar ulterior a fost magistrat la Dorohoi și avocat la Botoșani:

„luasem obiceiul să tragem câte un chef la unul din acele vestite localuri cu fleici la grătar și vinuri de Cotnari. [La] Moise Burlacul, Berl Eighes și Cărbunaru.

De la una din aceste petreceri s-a întâmplat să fiu adus acasă în stare de ebrietate de către tovarășii mei de petrecere, cu mare alai nocturn și scoaterea portiței din bălămăli, aruncată în grădină peste gard. A doua zi dimineață, când văzu maică-mea isprava băieților și a lui fecioru-său Petrică, când mai primi și reclamațiile vecinilor deranjați din somn, se întristă foarte tare.

Slăbită și bolnavă cum era, nu mai găsi energia necesară pentru morala și ocara ce mi s-ar fi cuvenit și chemă la dânsa pe avocatul Gh. Rusu, om bătrân și cuminte, rudă cu tatăl meu și membru în consiliul de familie.

Rusu suplinea la liceu pe titularul catedrei de limba latină ori de câte ori lipsea, fiind originar din Ardeal și având o temeinică cultură latinească.

Chiar a doua zi după acel memorabil chef de care eram tare rușinat și hotărât a nu-l mai repeta, mă trezii chemat în cancelaria profesorilor, unde mă aștepta Rusu și care mă rugă stăruitor ca la ieșirea din școală să trec pe la dânsul acasă, având să-mi spună ceva important.

Acolo, pe un ton blând și părintesc, într-o formă delicată el începu prin a arăta ce lovitură grea a fost pentru mama mea și cei opt minori rămași, moartea timpurie a vărului său Iancu Movileanu (...). Pentru asta se cerea neapărat ca să fiu băiat cuminte, să termin liceul, să trec apoi la universitate spre a-mi face carieră.

Expunerea înțeleaptă a bătrânului avocat, pe care îl știam că fusese unul din cei mai buni prieteni ai tatălui meu, avu asupra mea un efect zguduitor. Trezit la cruda realitate printr-o morală discretă și ocolită, n-am putut articula nici măcar un singur cuvânt și m-am întors acasă umilit și rușinat”[14].

*

Pe Maria Rusu, soția sa, o descoperim în câteva știri disparate în presa timpului. Spre exemplu, în 1894, ea a participat la balul „Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor”[15]. Cu câteva luni înainte de a trece la cele veşnice, în vara anului 1923, a cumpărat de la doctorul Aronovici moșia Bârsănești din județul Botoșani, cu prețul de 710.200 lei[16]. În cazul acestei tranzacţii este vorba de cumnatul ei, doctorul Dimitrie Aronovici de la Dorohoi.

*

În august 1896, în viaţa familiei Rusu a avut loc un eveniment de o mare însemnătate. Informaţiile oferite de o cronică mondenă, care a fost publicată în ziarul lui Scipione Bădescu, un alt transilvănean stabilit la Botoșani, vin să ne dezvăluie toate legăturile existente între aceste persoane înhumate în mormântul de la „Eternitatea”. Iată ce ne relatează patronul ziarului, în stilul său inconfundabil, de altfel abordat cu prilejul multor situații similare: 

„Logodna d-şoarei Veturia Rusu cu d. locotenent Ion Daşchievici, serbată, acum cîteva zile, printr-un vesel şi strălucit Bal, în casa părinţilor logodnicei d-na şi d. senator Gh. Rusu, a fost o reuniune de cea mai aleasă societate – vr’o 60 persoane distinse, de ambele secse, – şi ’n acelaşi timp şi prilejul unui eveniment artistic pentru lumea presentă, printre oaspeţii serei aflându-se şi neîntrecutul artist George Enescu (rudă a logodnicei), cu fermecătoarea sa vioară. – După schimbarea inelelor, – pe la 9 ore seara, – la care frumoasa logodnică strălucea într’o vestală toaletă albă, – tânărul artist Gh. Enescu, cedând insistenţei generale, a esecutat, consecutiv, numai cu mici intervaluri, câteva bucăţi de concert de cea mai mare forţă, ca Zigeunerweisen de Sarasante, Concerto de Mendelsohn, Fantasie-Caprice de Viewxtemps, un solo de Bach, şi încă altele două, – toate acompaniate la piano, c’o măestrie şi o componentă de asemenea artistică de cătră tânăra şi distinsa mătuşă a logodnicei, d-na Constanţa Lt.-colonel Aronovici, împodobită c’o foarte elegantă toaletă rose-pâle. (...) Pe la orele 11, a început apoi dansul. – Toate onorurile serei au fost deplinite c’o rară afabilitate de cătră d. şi d-na de gazdă, îndeosebi însă de cătră d-na Maria Rusu, fericita mumă a logodnicei, care purta o foarte distinsă toaletă gris cu albastru. – Pe la orele 2 după miezul nopţii s’au servit un bogat şi foarte gustuos supeu, la care buna disposiţie se întrecea cu bunul umor al comesenilor, şi după care, reluându-se danţul, petrecerea abia s’a hotărât a’şi pune capăt odată cu salutul zilei albe”[17].  

Cununia celor doi tineri s-a celebrat în ziua de joi, 3 octombrie 1896, „în cercul intim al familiei”. Mireasa a fost desemnată, de către acelaşi ziar botoşănean, ca fiind „unica şi încântătoarea fiică a d-nei şi d-lui senator Gh. Rusu”[18].

Ioan Daşchievici (Daşchevici), soţul Veturiei, a fost comandant al Regimentului 8 Roşiori din Botoşani. A participat la reprimarea răscoalelor ţărăneşti din 1907 și s-a distins în Primul Război Mondial, precum şi în timpul operaţiunilor militare pentru apărarea Marii Uniri de la 1918, intervenind cu armata în Bucovina şi Pocuţia. În 1919, a fost avansat la gradul de general de brigadă. A îndeplinit funcţia de prefect al Cernăuţilor (1932-1933), drept pentru care, în 1940, a fost arestat de către autorităţile sovietice şi deportat la est de Munţii Urali. A murit în timpul detenţiei, în 1942, trupul său nemaifiind repatriat în ţară[19]. Veturia a încetat din viață, la 5 decembrie 1951, în orașul Stalin (Brașov)[20].

*

După retragerea din magistratură, timp de un deceniu și jumătate, drumurile lui Gheorghe Rusu s-au îndreptat către părțile Dorohoiului, locul unde își începuse cariera juridică. Datorită vastei sale experiențe de avocat, dar și de fost magistrat, în acest oraș se bucura de o clientelă suficient de bogată, căreia îi reprezenta interesele în diverse procese civile. 

Pe 21 septembrie 1905, la Dorohoi, „înaintea tribunalului de aci s’a înfățișat un important proces intentat de d-na Eugenia Docan, fostă Sturdza, mamei sale, d-na Elena Docan”, soția omului politic Ioan Docan (văr drept cu principele Alexandru Ioan Cuza). Eugenia era asistată de avocații Ioan C. Barotzi din București și Ernest Cananău din Dorohoi, iar Elena „de d-nii: Russu din Botoșani, G. G. Burghele și Gh. Marcu”. Eugenia urmărea să obțină „jumătate din trupul moșiei Dimăcheni” (comuna Corlățeni), „jumătate din averea mișcătoare”, care se afla în compunerea gospodăriei acelei moșii, precum și „venitul respectiv, cum și întreaga moșie Măteienii, cu veniturile cuvenite de la moartea lui Ion Docan”. Procesul s-a întins pe o lungă perioadă de timp, astfel că, în 1909, îl aflăm în continuare pe Gheorghe Rusu avocat al Elenei, alături de Petru Missir[21].

Dar, la 23 mai 1916, la „ceasurile trei după-amiază”, pe când se afla la Dimăcheni, în casa clientei sale, Gheorghe Rusu s-a săvârșit din viață. Avea vârsta de 73 de ani[22]. Trupul său a fost transportat la Botoșani și înhumat, în ziua de 26 mai, la Cimitirul „Eternitatea”[23].     

*

În concluzie, putem stabili că monumentul funerar a fost înălţat, cel mai probabil, de către soţii Veturia şi Ioan Daşchievici, cărora, poate, li s-au alăturat și cei doi frați, maiorul Valeriu Rusu și căpitanul Virgiliu Rusu.

Dacă luăm în calcul și monumentul funerar al doctorului Constantin Aronovici situat alături, putem spune că ne aflăm în faţa mormintelor a doi „juni români”, conducători ai „Societăţii Literare-Sociale «România»” de la Viena și inițiatori ai marii serbări de la Putna din 1871.

Starea înaintată de degradare impune restaurarea lor și includerea în circuitul de vizitare, întrucât acestea pot fi considerate adevărate monumente-simbol ale românismului.

Fig. 4. Poziționarea monumentului funerar al familiei dr. C. Aronovici (în prim-plan), respectiv a celui al soţilor Rusu şi colonelului Ion Aronovici (în planul secund, în dreapta), în situația din februarie 2023 (foto I. Iațcu)

 Notă! Text preluat din: I. Iațcu, Mormintele uitate a doi „juni” români, inițiatori ai Marii Serbări de la Putna (25 august 1871), în Monumentul, XXVI, Lucrările Simpozionului Internațional „Monumentul-Tradiție și viitor”, ediția a XXVI-a, Iași, 2024, vol. I, Iași, 2025, p. 437-466.

---

[1] L. Scărlătescu, Albumul corpului avocaţilor din România, Tipografia „Unirea”, Bucureşti, 1911, f. p., vezi medalionul dedicat lui „D. Gheorghe Rusu”. 

[2] „Anuarul Justiţiei pe 1883-1884”, 1883, p. 72; „Anuarul Justiţiei pe 1891”, p. 86. Atunci când a fost numit substitut la tribunalul Botoșani, presa ieșeană anunța noua numire astfel: „G. Rusu doctoru în dreptu de la facultatea din Viena”, cf. „Curierul de Iassi”, anul III, nr. 46, duminică, 14 iunie 1870, p. 1.

[3] „Voacea Botoșanilor”, anul I, nr. 43, duminică, 22 martie 1881, p. 4.

[4] ANR-SJB, Registrul Stării Civile pentru născuți, 1875, vol. II, inv. nr. 5, fila 74. 

[5] Idem, Registrul Stării Civile pentru născuți, 1878, vol. II, inv. nr. 5, fila 21. 

[6] „Curierul Român”, anul XIII, nr. 18, duminică, 1 martie 1898, p. 1. 

[7] L. Scărlătescu, op. cit.

[8] I. Grămadă, Întemeierea „României June”, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXV, nr. 208, sâmbătă, 22 septembrie (5 octombrie) 1912, p. 8; I. Grămadă, Societatea Academică Socială Literară „România Jună” din Viena (1871-1911) . Monografie istorică, Editura societății „Rom. Jun.”, Arad, 1912, p. 151.

[9] „Adevărul Literar și Artistic”, seria II, anul IV, nr. 131, duminică, 27 mai 1923, p. 3.

[10] „Familia”, anul XIX, nr. 1, 1883, p. 4-6.

[11] „Gazeta Dorohoiului”, anul VII, nr. 34, sâmbătă, 22 noiembrie 1924, p. 2.

[12] M. V. Mavrodin, L-am văzut și eu, în „Știrea”, anul I, nr. 27, 28 iunie 1928. Aceeași informație o întâlnim și la Gh. Median, Personalități botoșănene uitate - Iosif  Șmelț (1834-1888), în AMS, V-VI, 2006-2007, p. 180.

[13] „Tribuna”, anul IX, nr. 109, miercuri, 13 mai 1892, p. 434. 

[14] I. I. Apăteanu, Din cele mai vechi amintiri (1887-1920), ediţie postumă completată şi îngrijită de C. Filip, în memoria autorului, Ed. Agata, Botoşani, 2020, p. 39-40.

[15] „Curierul Român”, anul IX, nr. 11, miercuri, 23 martie 1894, p. 2. 

[16] „Universul”, anul XLI, nr. 158, luni, 18 iunie 1923, p. 3; „Argus”, anul XIV, nr. 3044, duminică, 17 iunie 1923, p. 2. 

[17] „Curierul Român”, anul XI, nr. 30, miercuri, 14 august 1896, p. 2.

[18] Idem, anul XI, nr. 35, duminică, 6 octombrie 1896, p. 2.

[19] M.-A. Daşchievici, Ioan P. Daşchievici, un general erou, în „Memoria”, 82-83, 2013, 1-2, p. 114-118; B. Tănasă, Personalitatea unui ostaş ilustru, Ioan Daşchievici, în „Cetatea de Scaun”, 15, 2018, 15, p. 62-70; S. Grumuş, Istoria militară a oraşului Roman (1831-1947), vol. I, Editura Editgraph, Buzău, 2019, p. 428-429.

[20] ANR-SJANI, Registrul Stării Civile pentru născuți, 1875, vol. II, nr. inv. 5, fila 74.  

[21] „Opinia”, anul VI, nr. 717, duminică, 3 mai 1909, p. 3.

[22] ANR-SJB, Registrul Stărei Civile pentru morți, 1916, nr. inv. 1283, fila 87. 

[23] „Dimineața”, anul III, nr. 4394, vineri, 27 mai 1916, p. 5.