Misterele Botoșanilor 33

 

TULBURĂTOARELE POVEȘTI DE DRAGOSTE 

ALE UNEI FRUMOASE FIICE DE BOIER

 

            Iubită și urâtă de către bărbați, Ecaterina Bașotă, vara marelui boier Anastasie Bașotă, s-a impus în memoria trăitorilor din veacul al XIX-lea ca o femeie fatală. Cu farmecul său aparte, a frânt inimile multor generali căliți în luptele cu turcii ori cu francezii lui Napoleon Bonaparte, dar și pe cea a celebrului poet Alexander Pușkin, renumit duelist și mare cuceritor de femei.

 

1. Banul Grigoraș Bașotă și Pomârla sa natală

În biserica cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, din vatra Pomârlei, sat aflat în vechiul Ținut al Dorohoiului, se păstrează, pe peretele de nord, pomelnicul familiei Bașotă. În lunga înșiruire de nume dăltuite în placa de marmură, cel al Grigorie ne reține atenția, pentru că, pornind de la istoria familiei sale, vom descoperi numeroase povestiri dramatice, dar și pitorești, în același timp.

Grigoraș a fost fratele lui Ioniță și unchiul lui Anastasie Bașotă, ultimii fiind ctitorii bisericii din acest sat. După cum arată o însemnare de pe un „Mărgărintar” de la Sf. Ioan Hrisostomul (1746), aflat în colecția de cărți rare a bisericii, „la 1788 Ghenar 16 s-a însurat Grigoraș Bașotă în întâia domnie a Mării Sale Alexandru Ipsilant voevod”, la Pomârla, cu Elena Romano. Cei doi soți au avut un singur copil, pe Ecaterina, care s-a născut în 1790. Grigoraș Bașotă a fost, pe rând, stolnic, spătar și ban (1797). De asemenea, în 1798 a fost ispravnic de Hârlău. La 1811 era deja decedat, osemintele sale păstrându-se în cripta familial, amenajată în pronaosul bisericii[1].

În același an, soția sa s-a recăsătorit cu ofițerul rus Ivan Denisov. Ea a decedat în 1829[2].

 

Detaliu din pomelnicul Bașoteștilor, din pronaosul bisericii din Pomârla (foto autor)

2. O femeie „cu patimi înflăcărate” și o dragoste din vremea exilului (1821-1822)

Fiica ispravnicului de Hârlău, Ecaterina Bașotă, a fost o „aventurieră de o rară frumusețe și de o imoralitate și mai mare încă”[3]. 

Dar, înainte de a o supune unei judecăți aspre, va trebui să privim atmosfera din noua familie în care ea intrase prin căsătoria cu Constantin Cantacuzino (Canta) (născut cca. 1783), fiul serdarului Constantin și al Ilincăi Balș. În acest sens, dăm glas istoricilor care s-au aplecat asupra acestui caz. Iată rezultatele unei vechi cercetări, din perioada interbelică, care a fost completată în vremurile noastre de către genealogistul Mihai Dim. Sturdza:

„Serdăreasa Ilinca a rămas cu moșia Românii de la ținutul Neamțului, de unde-și va trage și porecla «Românca». Acolo locuia ea împreună cu copiii ei, Constantin și Ecaterina, ultima – fiică născută la moartea tatălui. Educația lor a fost cu totul neglijată. Serdăreasa nu a crezut de cuviință să facă sacrificii bănești, fiul ei fiind instruit de un anume «Enacachi Mihu, împotriva căruia s’au ridicat plângeri din toate satele dimprejur, acuzat fiind de furt de bani, și care a fost arestat și trimis sub pază la Iași». Enacachi Mihu l’a învățat pe Canta mai degrabă să fure decât să studieze. Căsătorit de tânăr cu Catinca, fata spătarului Grigoraș Bașotă, cu care nu s-a înțeles câtuși de puțin, o gonește din casă după o scurtă conviețuire. Există o plângere a tatălui ei, spătarul Grigoraș Bașotă, către Mitropolitul Moldovei, datată din noiembrie 1807, prin care spătarul se jeluiește că «pentru nedreptățile ce dumneaei serdăreasa Ilinca Cantacuzino împreună cu fiul său Constantin Canta – pricinuia ticăloasei [aici, cu sensul de sărmana –n.n.], iar după toate celelalte nevoi ale noastre acum ținem și pe fiica noastră văduvă în casă, lipsită de toate celelalte trebuincioase așe vieții sale și dumnealor se desfătează cu nepăsuitele trebnicii ca și mai înainte... aflându-mă împlinit cu foarte grea sarcină de datorii pe care măritatul ticăloasei fiicei mele le-am făcut, cuprins în patimă cu neputință și cu fata măritată, și văduvă în casă». Pe lângă această prigoană, și zestrea pare să fi fost răvășită căci Bașotă se plânge că «nu s’a pus nicidecum în lucrare obșteasca hotărâre a cinstitului divan» care poruncea ca «rodurile zestrei fiicei dumnealui spătar Grigoraș Bașotă să se urmeze după cartea de epitropie».

S-ar putea emite ipoteza că ei nu au mai viețuit împreună în urma acestei împrejurări și că despărțirea lor a avut loc după cererea Catincăi, în urma arestării lui Cantacuzino. (…)

La 1807, când Constantin Canta își izgonește nevasta din casă, Principatele Române erau ocupate (din 1806) de către armatele rusești și puse sub amenințarea lor.

(…) În timpul ocupației rusești a Principatelor, arată Gheorghe Sion, «(…) făcătorii de rele, organizați în bande, au început a ridica capetele în mai multe părți, oprind călătorii pe drumurile mari, călcând case, prădând și omorând pe cei ce li se opuneau. (…) capii de bandiți cari s’au făcut mai îngrozitori erau: Ilie Catargiu, fiu de boier vechi din Moldova; Constantin Cantacuzino, fiul serdarului Canta, cunoscut mai bine sub numele de «feciorul Româncei»; Ștefan Bujor, originar de pe lângă Nistru din sudul Basarabiei, ajuns legendar prin cântecele populare; unul Bănucu, care pare a fi originar din Albania, și alții. Boierii care îmbrățișaseră meseria de tâlhari, pe la moșiile lor aveau lucrurile organizate anume pentru întreprinderi criminale. Oamenii lor atrăgeau pe neguțitorii trecători spuindu-le că la Curte sunt primiți și bine ospătați oricare călători; acolo, dacă se vedea că au bani, erau omorâți și mistuiți prin pivnițe și prin tufărișurile de prin grădini. Femei și fete violate sub ochii soților și ai părinților, legați mai întâi și apoi uciși, și alte deasemena crime înfiorătoare, se făceau cu cel mai mare sânge rece, fără a cauza autorilor lor nici măcar insomnie. Lucru mai curios: că în asemenea crime se amestecau și femeile. Mama lui Cantacuzino, poreclită ,Românca’ (după moșia Românii), cocoană mare, întotdeauna de la moșia ei se ducea la Roman la vizite însoțită de un taraf de lăutari și de doisprezece arnăuți călări. În cele din urmă, cu ajutorul cazacilor, organizându-se în potere, se prinseră cea mai mare parte din hoți.» (…) Tâlharii prinși de ostașii lui Kușnikov, pentru însemnătatea numelui ce purtau unii din capii lor și pentru crimele ce făptuiseră, n’au fost executați în mod sumar, ci au fost judecați după legile țării.”[4]

Deși Constantin Cantacuzino nu a ucis cu mâna lui, după pravile, el era vinovat de omor. Printre dovezile care arătau crimele, jafurile și tâlhăriile comandate de el, se afla și cea indicată de trei robi de-ai săi, „părtași la crimă”, care au declarat că, „din porunca lui Canta”, au ucis pe un oarecare Grigore. În urma acestei crime, la care se adăugau alte 10 învinuiri, printre care jafuri de lucruri, furturi de animale și falsificare de bani, Constantin a fost condamnat la moarte și executat, prin decapitare, în dealul Copoului, la 10 iulie 1810[5].

 *

Iată cum a fost zugrăvită Ecaterina Bașotă de către Ivan Liprandi, ofițer rus cu origini grecești, în ale sale memorii. Menționăm că Liprandi era un bun prieten al poetului Alexander Pușkin (1799-1837), care, la 1821, fusese exilat în capitala Basarabiei de către autoritățile rusești.

«La vârsta de 16 ani, ea a fost căsătorită cu un boier bogat, Catargi, care curând după aceasta, la intrarea Rușilor în Moldova, în 1806, a fost prins că ascunde pe la diferitele lui moșii pe vestitul hoț Bujor cu banda lui și lucrurile furate… Li s’a tăiat capetele la amândoi. Soția lui (Catargi) [în realitate, Cantacuzino–n.n.], Ecaterina Grigorievna, a venit în cupeu pentru a vedea executarea soțului său.

Bogată, frumoasă și foarte cultă, ea n’a rămas mult timp văduvă. Intendentul armatei rusești, Alexie Nicolaevici Bologovschi,…  a luat-o de soție. Ea nu-i permitea nici măcar să se uite la vreo altă femeie; ea, însă, se bucura de toată libertatea. Când pe Bologovchi l-au mutat la Varșovia, generalul A(lbrecht) s’a îndrăgostit de ea. La urma urmei Bologovchi i-a cedat-o, și generalul s’a însurat cu ea. Nu suporta însă gelozia ei, nici felul ei de viață: nici un ofițer frumos nu trecea neobservat de ea, dar nici femeile frumoase nu erau ocolite de general. M-me Albrecht s’a otrăvit, dar a fost salvată. Marele Duce Constantin Pavlovici a expulzat-o din Varșovia”.[6]

La 1821, în contextul înfrângerii mișcării de eliberare condusă de Alexandru Ipsilanti, rămășițele Eteriei s-au refugiat în Basarabia (aflată pe atunci în componența Imperiului Țarist). Luptătorii greci, împreună cu boierii moldoveni refugiați, duceau la Chișinău o viață mondenă.

În casele generalului Orlov, una dintre cele mai încăpătoare din orașul de malurile Bâcului, se aduna lumea bună de atunci, printre care și Marghioala, soția lui Teodor Balș, proprietarul Darabanilor și viitorul hatman al Moldovei.

După cum ne mărturisește Liprandi,

„Pușkin vizita destul de des această casă, făcând curte frumoasei M-me Balș, care nu rămânea tocmai indiferentă la atenția tânărului poet.”

Maria Balș era o femeie de aproape 30 de ani, destul de frumoasă, foarte spirituală și guralivă; vorbea bine franțuzește și era pretențioasă. Lui Pușkin îi plăceau mult conversațiile de salon (…).

Dar iată că într’o zi apare pe firmamentul societății Chișinăului o nouă stea, M-me Albrecht, născută Bașotă, refugiată și ea din cauza Eteriei, din Moldova.”[7]

După cum arăta Mihai Dim. Sturdza, „generalul Alexandru Ivanovici Albrecht a murit în 1828 la vârsta de 40 de ani, în campania împotriva turcilor. El era atunci unul din comandanții regimentelor Gărzii Imperiale ruse («Kavalergarda») ale căror portrete au fost publicate la Petersburg în 1913 în cuprinsul unui album de artă.”[8]

După alungarea din Varșovia, de către Constantin Pavlovici, însuși fratele țarului Alexandru I (1801-1925) și vice-rege al Poloniei, Ecaterina

„s’a dus la familia ei, care la 1821, în timpul Eteriei, a venit din Iași la Chișinău.

Aici, ea continua, atât cât poate o femeie la 32 de ani, ce e drept foarte bine conservată, că caute pe cei care-i plăceau…. »[9].

„Ecaterina Albrecht era cu vreo doi ani mai mare decât Marghiolița Balș, dar fiind mai frumoasă, mai cultă, cu maniere europene și cu experiență în dragoste, a ocupat în curând primul loc în societatea cuconițelor din Chișinău, întunecând succesele Marghioalei”, după cum arăta același Liprandi:

„Ea știu să întrețină cu Pușkin o conversație vie de salon și l-a cucerit. M-me Balș deveni geloasă. Începu să facă reproșuri lui Pușkin, dar acesta răspunzându-i că M-me Albrecht este o femeie «istorică» și cu patimi înflăcărate”[10].

Genealogistul Mihai Dim. Sturdza tălmăcește spusele poetului care, pentru o scurtă vreme, a fost amantul frumoasei moldovence: „Dat fiind că avusese de-a face cu o femeie trecută prin brațele atâtor militari care, la rândul lor, se luptaseră împotriva turcilor și a oștilor lui Napoleon, Pușkin o considera pe Ecaterina Bașotă drept o „femee istorică cu pasiuni înflăcărate”[11].

Deși nu s-a păstrat până la noi un portret al acestei boieroaice pasionale, Alexander Pușkin i-a făcut un crochiu al chipului, din care se desprind trăsături antice, ce reflectau, desigur, rodul fanteziei sale[12].   

Ecaterina (Arminda) Bașotă, desen de Alexander Pușkin 

(apud Пушкин и 113 женщин поэта)

3. Un posibil susținător financiar: vărul Năstăsachi Bașotă

Trebuie să precizăm că unchiul eroinei noastre, Ioan Bașotă (tatăl lui Anastasie), a fost mareșalul nobilimii basarabene. De asemenea, amintim că, în actele moșiei Oniceni de la est de Prut, Ecaterina era numită „Buhalscovna, Buhalschina, Buhascovna”[13].

Într-o scrisoare, datată 1 iunie 1837, expediată hatmanului Anastasie (Năstăsache) Bașotă, Ecaterina se adresa vărului său cu un apelativ intim, familiar, și anume cel de „frate”. Scrisoarea a fost redactată în grecește, iar în ea descoperim și această formulă menită să-l măgulească pe arhibogatul boier: „τῷ πανευγενεστἁτῳ ἄρχον γετμανο Ανασταση Μπάσοτα εἱς Ἰασσίου” („celui mai nobil comandant, hatmanul Anastasi Bașota din Iassi”). Amintim aici întărirea istoricului Grigore Ghibănescu, care arăta că Ecaterina era „vară primară” cu cavalerul de la Pomârla[14].

Nu este exclus ca frumoasa „bășătească” să fi cunoscut slăbiciunile rudei sale, care ținea mult la ighemonicul său nume, pentru a mai slăbi puțin din strânsoarea pungii cu bani, în vederea obținerii unui ajutor financiar.       

*

Deocamdată nu avem cunoștință dacă „harpagonul” de la Pomârla a împrumutat-o cu bani, însă știm cu siguranță că, fiind un boier credincios rânduielilor creștine, Anastasie a avut grijă să-l pomenească pe moșul său la slujbele religioase. Totodată, în urma lecturii acestui text, putem înțelege durerea profundă trăită de mult încercatul tată, Grigore Bașotă, care a fost nevoit să asiste nu doar la prăbușirea căsniciei unicei sale fiice, ci și la decăderea ei morală.   

Text de Ioan Iațcu  

 

---

[1] Gh. Ghibănescu, Başoteştii şi Pomârla (studiu genealogic şi istoric), Surete şi Izvoade vol. XXIII, Editura Casei Şcoalelor, Iaşi, 1929, p. 32.

[2] M. Dim. Sturdza, Marele logofăt şi cavaler Anastase Başotă, în Mihai Dim. Sturdza (coord.), Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, Abaza-Bogdan, Editura Simetria, Bucureşti, 2004, p. 373.

[3] Ibidem, p. 382. 

[4] Gh. Sion, R. Rosetti, V. Panopol, M. Dim. Sturdza, Din istoria moșiei Români din ținutul Neamț: Constantin Cantacuzino, feciorul tâlhar al Româncei executat de ruși la 1810, în M. Dim. Sturdza (coordonator și autor), Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, vol. III, Familia Cantacuzino, Editura Simetria, București, 2014, p. 408-409.

[5] Ibidem, p. 10.

[6] E. Dvoicenko, Pușkin și refugiații Eteriei la Chișinău, în „Artă și Tehnică Grafică. Buletinul Imprimeriilor Statului”, 9, București, 1939, p. 7-8.

[7] Ibidem, p. 8. 

[8] M. Dim. Sturdza, op. cit., p. 378.

[9] E. Dvoicenko, op. cit., p. 8.   

[10] Ibidem.  

[11] M. Dim. Sturdza, op. cit., p. 378.

[12] П. Губер, П. Щеголев, А. Вульф, Е. Атачкин, Пушкин и 113 женщин поэта. Все любовные связи великого повесы, Кумиры. Истории великой любви, Москва, 2010, c. 371. Pentru acest personaj, vezi Albreht Ekaterina Grigoryevna (sub voce), Ч. Л. Абрамович, Пушкин и его окружение, Наука, Ленинград, 1988, c. 14.  

[13] Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 27.  

[14] Ibidem.