Misterele Botoșanilor 30

CHITĂRCUȚE, HULUGHIȚE, HRIBI, POPENCHI,

PÂNIȘOARE, DUMBRĂVIOARE ȘI CIUPERCI OTRĂVITOARE.

BOTOȘĂNENII ȘI UNIVERSUL BUREȚILOR COMESTIBILI ȘI NECOMESTIBILI

În părțile Botoșanilor, datorită ploilor abundente din lunie iulie și august 2025, a început sezonul bureților de pădure. Marginile șoselelor din vecinătatea codrilor, dar mai ales piețele, s-au umplut de numeroși săteni culegători. Transformați în comerciați abili, ei oferă orășenilor, la prețuri fluctuante, aceste daruri ale naturii. Totuși, bureții se culeg cu mari eforturi, care presupun timp, deplasări pe distanțe mari și efort fizic intens.

*

George Niculescu-Varone (1885-1984), important folclorist al țării, în  articolul „Numiri de ciuperci bune de mâncat”, ne-a lăsat una dintre cele mai frumoase descrieri ale bureților. Apărut în 1937, materialul, chiar dacă de întindere redusă, poate fi văzut ca un mic îndrumător micologic pentru acele timpuri. 

„În toate regiunile țării ciupercile sunt aceleași, dar numirile lor variază după provincii.

În Bucovina și Moldova, ciupercile bune de mâncat sunt: hribi (mânătărci) ce au căciula rotundă, lată și lăsată în jos, în formă de cozonac. Unii hribi au coada scurtă, iar la alții este lungă, dar în genere groasă. Hribii sunt rotunzi, conformația regulată, în afară de culoarea cafenie închisă și albă înăuntru.

Toate speciile de hribi sunt de culoarea frunzelor uscate și se găsesc mai multîn jurul copacilor și în poenițe.

Chitărci (chitoarce, chitoaște), dumbrăvioare (cu fața castanie, iar înăuntru galben deschis ce bate puțin în verde), hribi țigănești (negri), popenchi (au forma de umbrelă japoneză deschisă; sunt albi, cenușii galbeni și au coada alungă și subțire), hulughițe (în Moldova) sau porumbele (în Muntenia) albe, galbene, vinete, roșii și violete ce au aspect de umbrelă deschisă, cu extremitățile laterale înclinate către verticală. Acest fel de bureți au tulpina proporționată în raport cu pălăria, care la unii este întoarsă în sus.

Urmează băloșii, ce au pălăria la fel cu a hulughiței și la atingere cu mâna se simte un lichid bălos-lipicios de unde le vine și numele.

Rândişorii (chichivruţu vrăghiei) sunt bureţi mărunţei, ce cresc în rând: unii au pălăria deschisă mult, iar coada foarte subţire. Ciuperci albe şi negre cresc, în deosebi, pe imaşuri şi la marginea pădurii.

Creasta cucoşului, gălbiori, iuţarii. Aceştia din urmă sunt albi, cu coada groasă, scurtă şi umbrela întoarsă pe dos; când îi rupi curge lapte «iute» (ardeiat) care, în contact cu aerul, devine galben-verzui.

Pânicele, bureţi de culoare cafenie deschisă de ambele părţi, din cari, dacă sunt rupţi sau tăiaţi, curge lapte dulce gustos. Unii săteni mănâncă pânicele crude.

Nicoreţii au culoarea albastră violetă; opinticii se găsesc numai toamna, cresc în tufe (grupe) şi au căciula mică, iar piciorul lung şi subţire.

Păstrăvii sunt un fel de ciuperci mari cât strachina, cafenii, cresc la rădăcina nucilor şi au lapte gălbui.

Sbârciogii se găsesc numai primăvara şi au pălăria ţuguiată şi încreţită; urechea porcului albă şi neagră, ciuperca de câmp (de imaşuri) are pălăria deschisă orizontal, faţa albă, dedesubt cafeniu deschis sau diferite nuanţe până la negru; tulpina ei este subţire şi scurtă, în raport cu circumferinţa ei.

Foştologii (bureţii răi) se deosebesc de cei buni de mâncat, prin aceea că au deasupra pălăriei lor un fel de solzi sau pete scoase în relief. Popenchii nebuni, numiţi şi şerpeşti, sunt galbeni.

Ciupercile bune de mâncat se mai deosebesc de cele rele şi prin mirosul lor plăcut.

Buretele pucios este alb, în formă de beşică sau pară şi are miros urât.

Acest fel de ciupercă este bună de leac contra bubelor rele, abceselor, etc.”[1]

Aceste sfaturi practice veneau ca urmare a numeroaselor intoxicații cu ciuperci otrăvitoare, care aveau loc an de an, uneori cu consecinţe devastatoare asupra organismului uman.

Nici arealul Botoşanilor nu a fost ocolit de astfel de cazuri.

Spre exemplu, în 1888, ziarul lui Scipione Bădescu anunța, într-un articol intitulat „Opt oameni morți de ciuperci!”, un incident petrecut în capitala județului învecinat, Dorohoi:

Cazul s’a întâmplat pe 22 august 1888, la Dorohoi, unde 9 oameni, mâncând nişte ciuperci cumpărate din târg de la o femee s’au îmbolnăvit pe dată, opt dintr’înşii au şi murit, iar unul a scăpat în spital.”[2]

În anul următor, 1889, gazetele timpului – „Curierul Român” și „Libertatea” –, anunțau că Flora Missir, în vârstă de 45 ani, soția lui Gavriil Missir, „una dintre cele mai respectabile matroane ale societății armene” locale, a decedat „în urma unui accident toxic, provocat prin substanțe alimentare”, în acest caz, ciuperci otrăvitoare[3]. Totuși, fără a pune la îndoială informațiile bine structurate ale celor două gazete, dorim să amintim că, în actul său de deces, drept cauză a morții este menționată peritonita[4].

Încă din veacurile anterioare, piața Botoșanilor a fost un loc predilect pentru vânzarea ciupercilor, astfel că, uneori, reprezentanții autorităților, fie bine, fie rău intenționați, interveneau în reținerea cu forța a mărfii. Așa s-a petrecut în 1890, când, sub titlul „Esces de higienă”, descoperim, cu ajutorul presei, următoarea situație:

„Administrația comunală a început a se mișca în ceiea ce privește îndestularea obștească cu obiectele de primă necesitate. (...) Fiindcă sunt unii bureți otrăvitori, noi credem că nu ieste bine ca toate speciele de ciuperci ce se aduc în târg să fie duse la poliție. Sunt ciupercile grase și o specie numită sbârciogi pe care și copii le știu că nu numai nu sunt otrăvitoare, dar sunt chiar foarte bune la mâncare. Cu toate acestea și iele sunt duse la poliție de unde nu se mai vede când ies. Astfel că în piață nu se mai găsesc și sunt mulți cari le caută.”[5]

Pentru cei cu dare de mână, dar și pentru cei care nu doreau să riște o intoxicație alimentară gravă, exista posibilitatea achiziționării hribilor de import, uscați sau conservați, de la băcănia „Iby Succesor”. Stabilimentul comercial, deținut de austriacul August Hartenstein, se afla la parterul casei lui Beriș Moskowitz (astăzi, unul dintre sediile Bibliotecii Județene „Mihai Eminecu” din Botoșani).

Pe lângă o sumedenie de produse coloniale, de aici se puteau cumpăra „hribi de Podolia”, precum și „hribi albe ruseşti”. În ultimul caz, cel mai probabil era vorba de Boletus edulis, numit în limba rusă „belyi grib”. Nu este exclus ca aceștia să fi fost comercializați drept hribi uscaţi (séchés).

Printre preparatele mai deosebite identificate la Botoșani și în care erau folosite aceste ingrediente, amintim acel „Clapon cu ciuperci”, servit cu prilejul marelui banchet organizat de către Clubul Conservator din Botoșani în cinstea lui Take Ionescu (22-23 noiembrie 1909)[6]. 

La aceeași băcănie renumită se găseau, pentru bucătăriile mai sofististicate, și „Truffes de Perigourd”, aduse, prin intermediul unor case de expedițiune, direct din Franța. Acestea erau trufe negre (truffe noire), cunoscute popular drept „de Périgord”.

*

Chiar dacă nu are legătură cu Botoșanii, doresc să amintesc aici una dintre cele mai spectaculoase scene de artă culinară tradițională din părțile Moldovei. Prozatorul Calistrat Hogaş, în jurnalul său de călătorii prin Munții Neamțului, ne oferă un tablou gastronomic de o rară frumusețe, în care nu lipsesc ciupercile comestibile (urechiușele, în acest caz), servite cu mămăligă și usturoi. El redă un dialog ce-l are drept personaj principal pe un bătrân de la munte. Pe parcursul discuției dintre cei doi, autorul ne permite să urmărim întregul proces de pregătire a mujdeiului și a mămăligii, străvechi preparate alături de care, dintotdeauna, s-au consumat ciupercile. În final, bătrânul, „luând strachina cu drele şi urechiuşi şi scăfiţa de usturoi, veni de se aşeză pe iarbă lângă năframa cu mămăligă”, alături de care va mânca şi autorul, înmuind câte „o urechiușă în mojdeiul prea sărat din fundul scăfiţii”[7]. Aceste detalii ne introduc în „pitorescul mâncării”, prilej cu care descoperim nu doar gestul de a mânca cu mâna, ci și o frântură din universul gastronomic al românilor. 

*

Și, pentru că toamna se apropie, gândul îmi zboară către acei culegători (țărani sau orășeni), care vor purcede prin codrii Voronei, prin pădurea de la Baisa sau, mai la nord, prin renumiții Codri ai Herței. Parcă îi și văd cum se vor opinti pe povârnișurile împădurite, pentru a se gheboșa spre a culege, de lângă cioatele copacilor putreziți și acoperiți de mușchi, ori de sub covorul de frunze ruginii, mulțimea opinticilor sau ghebelor, cum li se mai spune. Toate acestea, desigur, în vederea conservării pentru zilele de post ale iernii.

                                                                                                                                                                            Text de Ioan Iațcu

---

[1] „Universul”, anul 54, nr. 298, vineri, 29 octombrie 1937, p. 6.

[2] „Curierul Român”, anul III, nr. 40, joi, 25 august 1888, p. 3.  

[3] „Libertatea”, anul I, nr. 11, joi, 20 aprilie 1889, p. 2; „Curierul Român”, anul IV, nr. 13, miercuri, 19 aprilie 1889, p. 2. 

[4] Arhivele Naționale ale României-Serviciul Județean Botoșani, Registrul Stărei Civile pentru morți, 1889, nr. inv. 5, vol. II, fila 153.   

[5] „Libertatea”, anul II, nr. 61, joi, 12 aprilie 1890, p. 2.

[6] „Opinia”, anul VI, nr. 592, marti, 25 noiembrie 1908, p. 1.

[7] Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte, vol 1, Amintiri dintr-o călătorie în Munții Neamțului, Fundația Regală Pentru Literatură și Artă, București, 1944, p. 199-201.