Misterele Botoșanilor 29
DE LA „KIRMIZI KARPUZ” LA „PODU LUI HARBUZ”.
ISTORIA UNUI VECHI TOPONIM DIN BOTOȘANII TIMPURILOR TRECUTE
1. Harbuz, un
cuvânt care, în fiecare vară, se ivește din tarlaua de cuvinte orientale
Constat,
cu amărăciune, că, în partea de est a țării, a căzut în uitare unul dintre cei
mai frumoși termeni folosiți pentru a defini fructul unei plante curcubitacee –
o delicatesă de vară, suculentă și dulce –, și anume cuvântul harbuz. Cu această denumire am crescut,
iar acum sunt forţat, prin diverse împrejurări, să-i spun într-un anume fel, cu
totul lipsit de nuanţă: pepene verde.
Sunt plăcut surprins când unii producători, ori comercianţi din pieţele
moldoveneşti, cu o oarecare timiditate, îşi pun în faţa mărfii lor etichete cu
denumirea specifică acestei zone. Cât priveşte termenul de pepene roşu, utilizarea lui mi se pare total impersonală. De asemenea, nu-mi
displace cuvântul lubeniţă, dar nu
voi înţelege niciodată de ce, la nivelul ţării, el este mult mai acceptat în
comparaţie cu moldovenescul harbuz.
La tarabele din pieţele Turciei, pe etichetele ce însoţesc respectivele fructe, veţi găsi întodeauna denumirea de „karpuz” sau „kirmizi karpuz” (harbuz roșu; cârmâzul sau carminul fiind culoarea roșie). Karpuz este un termen de origine persană, care a călătorit în spaţiul anatolian, concomitent cu fructele ori seminţele plantei. Odată cu denumirea sa, fructul a pătruns, pe filieră otomană, şi în spaţiul nostru, însă doar în Moldova se rostește în forma cea mai apropiată de original. Amintim aici că, în spațiul grecesc, este folosit același cuvânt de sorginte orientală: καρπούζι (karpuzi).
Pornind
de la respectivele informaţii, oare nu este mai bine ca pentru zona noastră să se
folosească cuvântul harbuz, ale cărui
origini sunt ceva mai exotice?
Şi,
pentru că „frica păzeşte bostănăria” – de data aceasta cu sensul de a nu pierde
din comunicarea curentă o întreagă familie de cuvinte –, mă înspăimântă faptul
că trebuie să ascund sub preş un alt termen, pe care graiul nostru îl
rostogoleşte atât de frumos, şi anume cel de „bostan”.
Şi
gândul ne zboară iarăși către malurile Bosforului, pentru că cei care păzeau
grădinile seraiului (Bahce-sarai), dar şi pe măreţul padişah, se numeau nu
oricum, ci bostangii, deoarece, la bază, erau grădinari iscusiți, organizați
într-o puternică castă militară. Dacă aruncăm o privire pe planşele comandate
gravorului Duchange de către Charles de Ferriol, ambasador al Franţei la
Constantinopol (1712-1713), vom constata, făcând apel și la imaginație, că
turbanul mai-marelui bostangiilor („Bostangi-baş”) ar putea
semăna, după formă (la exterior), dar şi după culoare (la interior), nici mai
mult, nici mai puțin decât cu un harbuz[1].
*
Aşadar, grădinile din Moldova de astăzi ascund, în continuare, frumoase tezaure lingvistice, cum ar fi: zambilă (sümbül), zarnacadea/narcisă (zarnekada), hurmuz, micșunea (menekșe), garoafă (karanfil), liliac (leylak), iasomie (yasemin), lalea (lâle) și alte flori ghiurghiulii (gül însemnând trandafir, adică trandafirii) sau frumos mirositoare. De vrem ori nu vrem, suntem obligaţi să păstrăm, cu sfinţenie, această „rezervaţie” de cuvinte orientale şi pentru generaţiile viitoare.
Apropo,
își mai aduce aminte cineva, cum se numea una dintre nevestele lui Ismail,
faimosul personaj din „Toate pânzele sus!”? Răspunsul este: Laleli! Și
înseamnă, „Cea plină de lalele”. Frumos, nu-i așa?
*
Trebuie
să amintim că, de-a lungul timpului, numeroși moldoveni, unii dintre ei mari
personalități politice și culturale ale țării, aveau să constate fenomenul de
minimalizare a cuvântului harbuz. Spre exemplu, Mihail Kogălniceanu, ajuns la
Lunéville pentru studii, „voia să le arate francezilor
bunătățile Moldovei și să le facă dulceață de ciocolată, trandafiri, agriși, zarzăre,
vișine. Îi scria Agăi să-i trimită un săculeț cu sâmburi de harbuz «căci aice nu să știe
măcar ci-i harbuzu»[2].
Prietenul său pașoptist, Vasile Alecsandri, în
creațiile lui literare, nu se sfiește să folosească termenii moldovenești
pentru fructele unor plante erbacee:
„(Am trăit) furând noaptea harbuji și zămoși de prin harbuzării și
ascunzându-mă ziua prin copaci ca o gaiță”[3].
De asemenea, amintim aici și poezia lui George
Călinescu, intitulată „Pepenele verde”, pe care criticul literar, crescut în
părțile Botoșanilor – orașul părinților săi adoptivi –, o dedică acestui
curcubitaceu:
„Harbuz, colosal smarald / Crescând pe pământul cald, / Vas lucrat de
mâini persane, / Tăiat în meridiane. // Din care la razele lunii / Beau fazanii
și păunii, / Smălțuită verde mitră, / Uriașă, dulce chitră, // Pictată nucă de
coco / De vreun aztec la Tezcoco, / Fruct demn de cedrii giganți / Din țara cu
elefanți, // Fagur sferic de Himet, / Chisea cu-nghețat șerbet, / Planetară
besactea / Cu șaluri turcești în ea. // Din funduri adânci de mine / Sugi
roșața de rubine, / Cu catran de minereuri / Vopsești sâmburii de jeuri. // Din
munții cu chihlimbare / Scoți parfumurile rare, / Prin vrej din ghețuri îți
trece/ Sucul zaharat și rece. // Prin lungile tale cozi / Sorbi seve din
antipozi / Și carnea-ți arată fala / Soarelui din Guatemala”[4].
Mai târziu, publicistul ieșean Ion Istrate
(1921-1977), născut la Alba (Hudești, Botoșani), amintește, în scurta povestire
intitulată „La iarmaroc” (1957), de mulțimea plantațiilor existente în partea
de nord a vechiului județ Dorohoi. Iată fragmentul care ne transpune în lumea
peisajelor rurale, așa cum le-a văzut povestitorul:
„În preajma noastră, pe la Rotunda, pe miriștea de pe care abia se
ridicase strânsura, arau pluguri boierești, iar înainte departe, până dincolo
de valea Barăncii și până în malul Prutului albastru pe care se ghiceau
mogâldețele morilor de apă, creșteau popușoaiele cele lucrate în parte cu
boierul, se deosebeau harbuzării și se vedeau pe șes stâni și turme de oi
înotând în zorii subțiri de pâclă.”[5]
2. Un vechi toponim al
Botoșanilor, astăzi uitat cu desăvârșire: „Podu lui Harbuz”
Acest toponim al orașului este amintit de Nicolae
Iorga, care îi atribuie certe origini turcice (cumane): „numele Harbuz s’a păstrat și ca onomastic la noi: Podul-lui-Harbuz
la Botoșani”[6].
Nu este exclusă nici varianta ca numele locului să
provină de la un negustor ce-și avea dugheana în apropierea construcției amenajată
peste apă. Despre un asemenea personaj, ne relatează un document, mai precis o reclamație
înaintată către Eforia târgului, datând din 16 noiembrie 1834, în care
descoperim „un precupeț, anume Harbuz, cu taraba de pește sărat”. Neguțitorul
Iacob Meier arăta și cauza ce l-a determinat să facă plângerea:
„din pricina a
multei putori ce sufăr din această pricină au rămas să-mi închid dugheana,
nefiind în stare a putea ședea în dugheană, atât eu cât și cei ce vin de-mi fac
alișveriș, și fiindcă eu știu că este poroncă ocârmuirei ca tot peștele sarat
să se afle șezând pe la margine, iar nu prin piață, și încă prin lipțcănie, din
care pricină e poate smirdui îndestul orașul”[7].
*
Unde se afla această construcție destinată să
unească zona comercială a orașului de selectele cartiere ale „Vrăbienilor” și
„Grecimii”?
Pe vechile hărți, așa cum este cea rusească de la
1830, cartograful armatei țariste a reprezentat un pod care trecea peste
Cacaina, și care era situat, cu aproximație,
în zona actualei intresecții giratorii din dreptul Casei Sindicatelor.
Informațiile despre acest punct de trecere pot fi completate cu cele oferite de același mare istoric al Botoșanilor, Nicolae Iorga, care amintește cu nostalgie de locul unde a trăit bunicul său:
„căsuța aceia dintre Podul de Piatră, Podul lui Harbuz și «Medeanul» cu
lemnele mă cheamă iarăși înapoi”[8].
Cu timpul, „Podu Harbuz” va da numele unei străzi, care ținea până în Piața Primăriei, corespunzând cu actuala Cuza Vodă. La 1899, respectiva stradă era amintită cu prilejul unei licitații privind lucrările de amenajare a Cacainei, în care era inclusă și „canalizarea stradei Podul-Harbuz, până în Piața Primăriei, pe o lungime de 326 metri”[9].
3. O tragică întâmplare, petrecută
în mahalaua „Podu lui Harbuz”, la 1909
Și, pentru că suntem la rubrica „Misterele
Botoșanilor”, vreau să aduc în atenție un eveniment petrecut pe strada al cărei
nume a fost împrumutat de la podul anterior menționat.
„Drama familiară din Botoșani
Botoșani, 23 Iulie – După cum v’am depeșat eri noapte, populația
orașului nostru a fost alarmată și îngrozită de mai mai multe detunături de
armă ce s’au auzit din strada Cuza-Vodă No. 5, cuartierul „Podu lui Harbuz”,
din fața locuinței d-lui prefect I. Mavrocordat. Iată ce a fost:
Simion Andronie, de covrigar patron, un om vicios, se căsătorise cu o
fată frumoasă din orașul nostru, numită Sofia, și din care căsătorie s’au
născut mai mulți copii.
Din cauza geloziei el își maltrata femeia în mod așa de grav că de multe
ori ea era nevoită a se ascunde de furia lui câte 4-5 zile pe la vecini. Din
cauză însă că-și păstra din frumusețea ei, gelozia lui Andronic crescu. Ea se
manifesta mai ales când era turmentat de băutură, imputând femeei că cutare sau
cutare bărbat sau tânăr i-a făcut ochi dulci, cu toate că, de multe ori, nici
nu cunoștea pe acele persoane și, necăjită, își căuta de casă și copii, ba mai
mult îi ajuta lui la fabricarea covrigilor.
Alaltăieri Andronie se duce cu soția la fotograf de se fotografiază,
după care soți aplecă acasă, iar el rămâne prin oraș după beție. Seara, pe la
9, sosește acasă și, din vorbă în vorbă, se ia la ceartă cu nevasta și pe la
orele 11, furios, pune mâna pe revolver, calibrul 7, și descarcă 2 focuri
asupra ei dintre cari unul a lovit-o în antebrațul tang. Ea cade jos în
nesimțire, iar el fuge și se închide în casă.
Sergentul dejurnă la d. prefect și cu vecinii, la zgomotul
detunăturilor, cum și un foarte numeros public ce era pe stradă și cei ce se
întorceau de la grădină, înștiințară poliția. D. comisar Țintilă a fost cel
dintâi la fața locului, unde începu să facă cercetările. Spunându-i-se că agresorul
e în casă, l’a somat să deschidă ușa. Atunci Andronie decărcă pe geam un foc
asupra subcomisarului, fără însă a nemeri pe cineva.
Sosind d. procuror Tufescu, în urma mai multor parlamentări cu
agresorul, acesta a deschis ușa și așa a putut fi arestat și dus la poliție.
Glontele din brațul femeei a fost extras imediat de d-nii d-ri Nicolae
Șmeltz și I. Capșa.”[10]
În loc de încheiere
Un sfat util: Înainte de a consuma un harbuz, nu uitaţi să-l spălaţi la havuz (sau ceșme)!
Text de Ioan Iațcu
[1] https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b53000003j/f77.item.r=Ferriol)
[2] G. Călinescu, Mihail Kogălniceanu, în „Steaua”, anul
IX (99), nr. 5, mai 1958, p. 73
[3] Th. Hristea, Corectări și precizări etimologice, în
„Limba română”, anul XLVI, nr. 1-3, 1997, p. 115.
[4] „Luceafărul”
anul V, nr. 22 (105), 15 noiembrie 1962, p. 7.
[5] „Gazeta
Literară”, anul IV, nr. 22 (168), joi, 30 mai 1957, p. 5.
[6] N. Iorga, Cele mai vechi cronici ungurești și trecutul
Românilor. Comunicație la Academia Română, în „Revista Istorică”, anul VIII, nr. 1-3, ianuarie-martie 1922,
p. 10.
[7] A. Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Ediția
Primăriei de Botoșani, Institutul de Arte Grafice „M. Saidman”, Fălticeni,
1926, p. 279-280.
[8] N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. I, Copilărie şi tinereţă, Editura N.
Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 21.
[9] „Universul”,
anul XVII, nr. 195, luni 19 (31) iulie 1899, p. 4.
[10] „Adevărul”, anul XX, nr. 7143, 25 iulie
1909, p. 3.
Comments
Post a Comment