Misterele Botoșanilor 19
DOI BUNI PRIETENI ȘI POETUL LOR FAVORIT, ARTUR STAVRI
La 10 mai
1928 s-a săvârșit din viață, la via surorii sale, Nunuța Șmelț din Botoșani, unul
dintre cei mai delicați poeți români, Artur Stavri.
Despre el a
scris sociologul și istoricul ieșean Eugen D. Neculau (născut la Ungureni,
Botoșani), un bun cunoscător al familiilor boierești din Țara de Sus:
„Artur
Stavri este cunoscutul poet, [autor, printre altele al poeziilor], Câteva clipe
și Luminișuri, colaborator al diverselor publicații ale vremii («Semăntorul», «Convorbiri
literare», «Viața românească», «Luceafărul») și prieten cu Iorga, Iosif, Anghel,
Vlahuță și Delavrancea. S-a născut în 1869. A avut perceptor francez la
Starosilța. A fost dat la Institutul Vrânceanu din Botoșani. Apoi a urmat
cursurile Liceului Laurian. Artur Stavri nu s-a împăcat cu profesorul de Limbă
Latină, Tocarschi, care spunea despre elevul său: «Are palton foarte bun, se
învelește bine, dar dospește, dospește». A continuat studiile la Institutele
Unite, unde a fost coleg și prieten cu doctorul Neculai Crivăț. A început
Facultatea de Litere. A învățat stenografia, ca și tatăl său, și a fost
stenograf la Camera Deputaților. Întâmplător a făcut și carieră didactică. A
predat Limba Franceză la Pensionatul de fete Leliot, unde toate elevele erau
îndrăgostite de el. Vorbea frumos franțuzește. A predat limbile franceză și română
și la Giurgiu. Tot întâmplător, a fost poentru scurt timp, prefect la Dorohoi
în 1916. Era bărbat frumos, dar anemic, friguros, cu sănătatea șubredă, din
care cauză părea întotdeauna obosit”[1].
***
Cu câțiva
ani în urmă am achiziționat dintr-un anticariat ieșean o carte poștală ce-l înfățișează
pe Artur Stavri. Expeditorul ara un anume Sava, „guvernator” din București, cu
posibile origini botoșănene, iar destinatarul era Irimia Gheorghe, sergent
major la Batalionul 8 Vânători din Botoșani. Constatăm că această corespondență
rapidă, datată 3 decembrie 1910, a ajuns în localitatea de destinație cu mare
întârziere, mai precis la 18 decembrie. Iată cum sună textul scrisorii din
interiorul cărții poștale:
„Nu mai
puteam spera că voi primi de la tine ceva scris. M-ai așteptat, zici mult.
Ți-am scris de la București cauza neavenirei mele. În seara de 24 [decembrie
–n.n.] ora 12 p. m. sosesc la Botoșani
pentru 15 zile. Ne vom vedea de sărbători și vom vorbi multe. Ceilalți nu prea
dau semne de viață, nu-mi scriu. Dar oricum, salutări din parte-mi și spune-le
că nu i-am uitat, cu toate că poziția acea de guvernator mi-ar da dreptul la
aceasta (!?)”
Pe Irimia Gheorghe îl vom descoperi mulți ani mai târziu tot la Botoșani, fapt ce ne arată că a supraviețuit Primului Război Mondial. În 1926, el avea gradul de plutonier major de adminsitrație în cadrul biroului de recrutare, drept pentru care a primit distincția „Răsplata serviciului militar pentru 15 ani” de activitate[1].
Trimiterea unei ilustrate cu Lascăr Stavri de către amicul său nu cred că
este o întâmplare. Anul 1910 a însemnat pentru poet lansarea, sub egida „Revistei
Viața Românească” din Iași, a volumului de poezii „Luminișuri”, eveniment care i-a
adus celebritatea. Prin urmare, nu este exclus ca cei doi prieteni să fi fost
cititori fideli ai creațiilor poetice semnate de către botoșăneanul Artur
Stavri, un coregional de-al lor.
Și dacă personajele noastre erau prieteni încă din vremea serviciului
militar, este de la sine înțeles că întâlnirile lor aveau loc, cel mai adesea, într-o
cârciumă din oraș, în compania unor lăutari și a unei carafe cu vin. Cel mai
probabil, următoarea poezie, selectată din volumul lui Lascăr Stavri, le era pe
suflet.
„Hora
Ca o nunună de roze’n floare
Se’nvârte’n horă stol de fecioare.
În lanț de fete stau lăutarii:
Li-i trupu’n zdrențe, ochii în pară;
Zbârnâe cobza ca’n roiu bondarii,
Nebun e jocul zis din vioară...
Ca o cunună de roze’n floare
Se’nvârte’n horă stol de fecioare.
Pe prispa crâșmei cinstesc bătrânii, –
Cu haz li-i gluma la un pahar; –
Zărind în
horă cum joacă sânii
Își fac cu
ochiul și ’nchină
iar...
Ca o cunună de roze’n floare
Se’nvârte’n horă stol de fecioare.
Și jos, pe iarbă, neveste multe, –
Multe sunt, maică, mândre de pică!
Toate grămadă-s gata s’asculte
Povestea spusă de-o bătrânică...
Ca o cunună de roze’n floare
Se’nvârte’n horă stol de fecioare.
Au strâns flăcăii de-aproape jocul:
Vor toți, – dă, par’că inimă nu-i? –
Vor toți să-și prindă din zbor norocul
Și fiecare iubita lui...
Ca o cunună de roze’n floare
Se’nvârte’n horă stol de fecioare.”[3]
[1] Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, 2, Boierii,
ediţie îngrijită de M. Lutic, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică
„Sever Zotta”, Iaşi, 2005, p. 216.
[2] „Monitorul
Oficial”, nr. 89, miercuri, 21 aprilie 1926, p. 5813.
[3]
Artur Stavri, Luminișuri, „Revista
Viața Românească” Editoare, Iași, 1910, p. 20-22.
Comments
Post a Comment