Misterele Botoșanilor 8

 

DE LA MARFĂ DE LIPSCĂNIE LA ARTĂ DIN „ÎMPĂRĂȚIE”.

FAMILIA DE ARMENI MANEA ȘI ARTIȘTII DE PE RINGSTRASSE (VIENA)

Monumentul soților Christea și Maria Manea (Loizanu), în situația din 2021 (foto autor) 

 

Către finele veacului al XIX-lea, societatea botoșăneană devine receptivă la formele civilizației europene prin intermediul modelelor oferite, în special, de arta vieneză. Curentul se reflectă în reprezentările sculpturale din spațiile publice, religioase şi private. Fenomenul se observă mai ales în rândul armenilor și asta datorită legăturilor comerciale pe care ei le aveau cu spaţiul central-european. Către finele veacului al XIX-lea burghezia botoșăneană, reprezentată de acești prosperi comercianți, dorea să-şi afirme statutul social, tendință care se va manifesta în îndeosebi în sculptura funerară. Respectivul fenomen poartă numele de „hiperrealism burghez”.

În Cimitirul Armenesc din Botoșani – spațiu recent inclus în lista unor circuite turistice –, iubitorii de pitoresc au posibilitatea să descopere un impresionant monument funerar, constând dintr-un sarcofag inspirat de arta renascentistă, acoperit de un giulgiu drapat. Întregul ansamblu este împrejmuit cu grilaj de fier forjat, prevăzut la colțuri cu stâlpi de piatră sculptați sub forma unor făclii de veghe. Lucrarea a fost realizată de antreprenorul-constructor Eduard Hauser din Viena[1]. Pe lateralele sarcofagului, redate sub forma unor medalioane circulare, se află efigiile defuncților.     

Medalioanele funerare ale lui  Christea și Maria Manea (Loizanu),

 în situația din 2021 (foto autor)

Primul medalion îl reprezintă pe Christea Manea (Many, Manu) Loizanu (8 septembrie 1813 – 2 ianuarie 1895). Personajul este redat bust, cu privirea orientată trei sferturi spre dreapta. Deasupra umărului drept se poate citi semnătura autorului, precum şi anul realizării lucrării: „J. Kassin ’97”.

Eugenia Greceanu, care s-a dedicat cu abnegație cercetării monumentelor funerare ale orașului Botoșani, nu a identificat în mod corect artistul, considerând că „portretele decedaţilor sunt semnate Kassim”[2], iar materialul din care sunt lucrate este bronzul. 

Personajul portretizat provenea dintr-o familie de supuși austrieci numită Mane, negustori cu marfă de Lipsca (Leipzig), implicați și în negoțul cu vite. Christea Manea, care deținea titlul de căminar, trecea drept un mare latifundiar al Ținutului Botoşani. Moşiile care-i aduceau venituri importante erau Epureni (comuna Ungureni) şi Loizoaia (astăzi cartier al orașului). La 1864, prin autorizația primită de la Prefectură, el a devenit primul librar al Botoşanilor[3]. În scrisoarea de felicitare adresată de comunitatea armeană din Botoşani lui Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul alegerii sale ca domn al Moldovei, Christea Manea se număra printre liderii ei, apărând al doilea în înşiruirea semnatarilor[4]. Lucrul nu era întâmplător, întrucât el poza într-un cetăţean de vază extrem de prosper și de influent.  

În cel de-al doilea medalion se află portretul Mariei Chr. Manea (15 octombrie 1823 – 6 ianuarie 1894). Subiectul este redat bust, cu privirea orientată spre stânga. Chiar dacă lucrarea nu este semnată, după stilul execuţiei, asemănător cu cel abordat în realizarea efigiei soţului său, în care vedem aceeaşi relaţie între portretul-bust şi fundalul circular, poate fi atribuită cu uşurinţă aceluiași artist vienez: Josef Kassin.

Personajul portretizat este Maria Christea Manea, născută Bolfos. Privind cu atenție lucrarea, vom remarca minuțiozitatea cu care artistul a redat materialitatea rochiei și a bonetei (simbol al femeii măritate), dar mai ales a podoabelor (broșa, cerceii și ornamentul pentru păr), fapt ce relevă o fascinaţie a artistului pentru redarea detaliilor. Respectivele piese ornamentale ne pot duce cu gândul la un alt domeniu comercial în care soții Manea s-au remarcat, și anume comerțul cu articole de galanterie[5] (mănuși, cravate, basmale, piepteni, gulere şi mici obiecte de podoabă).

Sculptorul care a realizat portretele, Josef Valentin Kassin (1856-1931), s-a născut la Klagenfurt, oraș situat în Carinthia. A fost descoperit de Franz Pönninger, atunci când a venit în oraşul natal al viitorului artist pentru realizarea unui nou monument dedicat împărătesei Maria Tereza. În 1873, Pönninger l-a adus la Viena ca ucenic în atelierul său, cu scopul de a învăța bazele sculpturii şi ale turnării în bronz. Doi ani mai târziu, lui Kassin i s-a permis să urmeze cursurile Academiei de Arte Frumoase, unde aprofundează tehnica modelării. La Academie dobândeşte cunoştinţe generale și în domeniul picturii, realizând peisaje în tehnica acuarelei. Primele comenzi, constând din portrete în mărime naturală, le realizează în orașul natal[6].

Josef Valentin Kassin s-a evidenţiat prin realizarea unor lucrări ronde-bosse, unele de mari dimensiuni, dar şi basoreliefuri, în special medalioane de marmură destinate atât monumentelor de for public, cât şi diverselor ansambluri funerare. 

În 1885, Kassin a primit Premiul Romei pentru monumentul de grup Samson și Dalila, în care a arătat o înaltă acurateţe anatomică în realizarea personajelor. După acest succes, a urmat o vizită de studiu de cinci ani în Italia, prilej cu care a realizat reproduceri după operele Antichităţii. La finalizarea acestei fructuase călătorii, reîntors la Viena, oraş care va deveni reședința sa permanentă, el își deschide propriul atelier de sculptură (1890)[7].

Perioada fecundă a lui Kassin coincide cu extinderea zonei centrale (Ringstrasse), dar şi cu apariţia unei categorii de cetăţeni bogați (industriași, comercianți), care comandă statui ori portrete-bust pentru decorarea caselor, apartamentelor și mormintelor[8]. Sculptorul era considerat o persoană plăcută și modestă[9], cu mult umor şi, asemenea multor artişti plastici din veacul al XIX-lea, obişnuia să cânte la violoncel[10].

În rândul comanditarilor săi se aflau şi câţiva antreprenori, oameni cu mari posibilităţi financiare. Kassin realizează bustul de marmură al lui Christoph Neuner, un regretat industriaş din Klagenfurt specializat în producţia de pielărie. De asemenea, a executat și un impozant înger pentru împodobirea monumentului funerar al comerciantului Josef Rainer, iar în 1904 a realizat statuia din marmură de Carrara a lui Andreas Tappeiner, fabricant de bere ajuns primar al Mariborului (Slovenia)[11]. Într-o astfel de înşiruire îl putem include și pe comerciantul armean din Botoşani, Christea Manea.

În respectiva perioadă de timp execută și portrete ale unor personalităţi artistice şi literare, cum ar fi cel al scriitorului Vinzenz Rizzi ori a omului politic Adolph Ignaz Ritter von Tschabuschnigg[12]. În 1903 realizează, în mărime naturală, portetul împăratului Franz Joseph I pentru vila de vară a monarhului de la Bad Ischl[13].

În portretistică, Kassin se remarcă printr-un stil rigid, naturalist, limitându-se la folosirea unor linii clare, respingând inovaţiile timpului său. Lucrările sunt atent realizate, evitând pe cât posibil orice fel de exagerare sau  repetare[14].

La medalioanele-portret ale soților Manea sculptorul optează pentru un material deosebit, pe măsura puterii financiare a defuncților, şi anume marmura de Carrara. În vederea satisfacerii exigențelor comanditarilor, materialul nu putea fi procurat decât de la cea mai bună sursă. Principalul furnizor de marmură a fost maestrul pietrar Andrea Francini (sau Franchini), antreprenor vienez cu origini italiane stabilit la Baden[15].

Comanditarii portretelor funerare de la Botoşani au fost, probabil, urmaşii celor doi soţi. Familia Manea avea legături strânse cu lumea vieneză, atât prin afacerile lor, cât şi prin alianţele matrimoniale. Spre exemplu, la 1886 presa locală din Botoşani vorbea despre cununia „D-şorei Repsea Chr. Manea, fiica stimatului nostru comerciant d. Chr. Manea Luisan, cu D. Zadig Popovici din Viena”[16].

Monumentul soților Manea, alături de alte spectaculoase ansambluri funerare aflate în aceeași necropolă armenească (Goilav, Prunku), vine să conecteze spațiul Botoșanilor la „Mitteleuropa”. Totodată, asemenea opere de artă permit reconsiderarea unor spații funerare, pe nedrept uitate până mai ieri. Astfel, la Botoșani, cimitirile, începând cu cel armenesc, se pot transforma în adevărate lapidarii în aer liber, prin includerea acestor însemnate lucrări de gliptică funerară în circuite de vizitare bine gândite.

Notă Materialul a fost preluat din: Ioan Iațcu, Din necropolele Botoșanilor: efigii în marmură și bronz de la cumpăna veacurilor XIX-XX, în „Monumentul XIII”, Lucrările Simpozionului Internațional Monumentul – Tradiție și viitor. Ediția a XXIII-a, Iași, 2021, Iași, 2022, p. 139-162.

 

---

[1] E. Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, ediţia a II-a revizuită şi adăugată, apărută cu îngrijirea lui O. L. Şovan, cuvânt înainte de I Caproşu, indice general de A. Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, p. 111: „medalioane de bronz semnate Kassim”; eadem, Cimitirele oraşelor, oglindă a culturii urbane, în „Revista Monumentelor Istorice”, LXVI, 1997, 1-2, p. 34.

[2] Ibidem. 

[3] Șt. Ciubotaru, Monografia orașului Botoșani, Editura Axa, Botoșani, 1997, p. 219; F. S. Egner, V. Popa, Cimitirele armene din Botoșani, f.e., Botoșani, 2015, p. 48. 

[4] Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Ediția Primăriei de Botoșani, Institutul de Arte Grafice „M. Saidman”, Fălticeni, 1926, p. 44-45.

[5] „Voacea Botoșanilor”, anul V, nr. 29, duminică, 15 iulie 1884, p. 3.

[6] R. Wlatting, Josef Kassin (1856-1931). Ein bedeutender Klagenfurter Bildhauer zwischen Historismus und Midrene. Forschungsprojekt des Landesmuseums für Kärnten zum 70. Todesjahr des Künstlers, în „Rudolfinum. Jahrbuch des Landesmuseums für Kärnten”, 2000, p. 207-208.

[7] Ibidem, p. 209.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 212.

[10] B. Ponta-Zitterer, Der Bildhaer Josef Kassin und Kärnten, în „Rudolfinum Jahrbuch des Landesmuseums für Kärnten”, Klagenfurt, 2017 (2018), p. 172-173; eadem, Der Kärntner Bildhauer Josef Kassin (1856-1931), Dissertation zur Erlangung des Doktorgrades der Philosophie an der Karl-Franzens-Universität Graz, 2018, p. 36. 

[11] Ibidem, p. 399.

[12] R. Wlatting, op. cit., p. 208-209.

[13] Ibidem, p. 210.

[14] Ibidem, p. 209, 212.

[15] Ibidem, p. 212; B. Ponta-Zitterer, op. cit., p. 34, 61; VW4, 132.

[16] „Curierul român”, anul I, nr. 1, duminică, 2 martie 1886, p. 2.