Misterele Botoșanilor 11
MAGNOLII ȘI STATUI
Înflorirea
magnoliilor este un spactacol ce aparține, în esență, spațiului urban. În
vremea copilăriei mele, magnolia înflorită din fața celor două edificii reprezentative
ale Botoșanilor (primăria și palatul politico-administrativ) era un subiect
aflat pe buzele multor concetățeni. Prospețimea culorilor radiată de florile exoticei
plante avea darul să învioreze privirile locuitorilor, după lungile și
apăsătoarele luni de iarnă.
Magnolia
venea să potențeze arhitectura unor vechi clădiri („Casa Codrescu-Bașotă”/Primăria și
Teatrul „Mihai Eminescu”) sau să mai estompeze din sobrietatea și răceala unor
statui aflate în apropiere, precum cea a poetului nepereche ori a nefericitului
aviator Adrian Adamiu (1900-1929).
Astăzi, arborii
de magnolie sunt peste tot, în parcuri, în grădini particulare, ba chiar și în
cimitire, așa cum este cel Armenesc. În micul cimitir organizat pe criteriu
etnic, apendice al marii necropole „Eternitatea”, de câțiva ani, în preajma
unui vechi mormânt, înflorește un astfel de arbust. Monumentul funerar,
realizat de sculptorul local Alberto Pellegrinetti (1868-1942), aparține Anei
Dudac[1].
La partea superioară a soclului se află o admirabilă statuie, la realizarea
căreia artistul italian s-a inspirat din clasicitatea greco-romană. Personajul
feminin, care poartă pe cap o diademă, ține în mâna stângă planul unui
edificiu. De-a lungul timpului, statuia a fost supusă numeroaselor interpretări
fanteziste, cum ar fi aceea că ar reprezenta-o pe defunctă sau că planul din
mână ar fi al bisericuței din apropiere, la al cărui act ctitoricesc femeia a
participat. De remarcat că modelul incizat în pasta moale a lutului, înainte de
a fi ars, nu corespunde cu cel al actualei capele cu hramul Bunei Vestiri, care
se apropie mai mult de planul în cruce greacă. Ipotezele lansate atât în unele lucrări
de specialitate[2],
cât și în mediul on-line, sunt frumoase și interesante, dar, fără un suport
documentar, ele rămân doar simple speculații. Singurul lucru care ar fi posibil
de luat în calcul este că sculptura ar putea înfățișa o alegorie a Arhitecturii[3].
Totuși, rămâne un mister de ce sculptorul ori comanditarii au optat pentru o
asemenea reprezentare.
Ana/Aneta
s-a născut în familia lui Anton și a Teofanei (Teofilei) Dudac. A văzut lumina
zilei în orașul Botoșani, la 29 august 1892, „în casa cu nr. 679 din strada
Aurora”, despărțirea a II-a[4].
Conform actului de deces, ea era telegrafistă de profesie[5],
iar la momentul dispariției avea 24 de ani și era necăsătorită[6].
A trecut la cele veșnice într-o vreme în care, la Botoșani, pe fondul Primului
Război Mondial, neajunsurile vieții și tripla epidemie de tifos exantematic,
febră recurentă și hepatită virală au curmat numeroase suflete.
Ea s-a
născut într-o familie cu numeroși copii: 4 băieți (Ioan, născut în 1881; Măgârdici,
născut în 1884; Ion, născut în 1897; Ioan, născut în 1890) și cinci fete (Hopisiga,
născută în 1885; Eufrosina, născută în 1888; Maria, născută în 1894 și decedată
în 1898; Repsea, decedată la 12 ani, în 1899; Eufrosina, născută în 1902 și
decedată în 1904). După cum lesne se observă, majoritatea copiilor s-au săvârșit
din viață la vârste fragede.
Tatăl, „comersant”,
a fost mai întâi supus turc, iar apoi austriac. De la 1888, a îndeplinit
funcția de „amploaiat”, mai precis a fost copist la Regia Monopolurilor Statului
(Regia Tutunului)[7].
La 18
septembrie 1906, pe când avea vârsta de 55 de ani, Toma a decedat în casa cu
nr. 29 din Strada Armeană. Cauza morții a fost diabetul[8].
De pe urma dispariției soțului, Teofana și copii ei minori au beneficiat de
pensie[9].
Dar, neconsolata soție, care era suferindă de endocardită, s-a săvârșit din
viață la 21 mai 1907, „ora unsprezece post meridiane”, la vârsta de 46 de ani[10].
Astfel, la doar 14 ani, Ana a rămas orfană, singurul ei sprijin rămânând, cel
mai probabil, neamurile apropiate.
Nu ne este
cunoscut dacă această familie a mai avut urmași ori s-a stins cu desăvârșire.
În aceeași necropolă își află odihna veșnică și alte rude, cum ar fi Cristea
Dudac (1882-1939) ori soții Garabet (1852-1902) și Eliza Dudac (1863-1934),
binefăcători ai bisericii armene[11].
*
La finalul
istorisirii, putem afirma că această plantă delicată, magnolia, va însufleți
întotdeauna deja seculara statuie, precum și nefericita poveste care se țese în
jurul ei. Totodată, alăturarea celor două elemente decorative – unul aparținând
materiei organice (magnolia), iar celălalt celei anorganice (statuia) – vine să
creeze o imagine de înalt nivel estetic. Bogăția formelor și culorilor ne
transpune într-un spațiu pitoresc, pentru a experimenta plăcerea frumosului,
dar și pentru a trăi, în tăcerea cimitirului, o sfântă contemplare.
Text de Ioan Iațcu
[1] F. S. Egner, V. Popa, Patrimoniul cultural și religios al comunității armene și al parohiei
bisericii ortodoxe armene din Botoșani, Tipărit la Ararat, Botoșani, 2013,
p. 182.
[2] Eidem, Biserica
armeană din Botoșani, o existență de peste șapte secole, Arhiepiscopia
Armeană Ortodoxă din România. Uniunea Armenilor din România. Comunitatea
armeană din Botoșani, Tipărit la Ararat, Botoșani, 2012, p. 52-53.
[3] http://www.speel.me.uk/sculptallegorical/architecturealleg.htm (accesat la 26 martie 2025).
[4] Arhivele Naționale ale
României-Serviciul Județean Botoșani, Registrul
Stărei Civile pentru morți, 1892, vol. IV, nr. inv. 5, fila 99.
[5] Ea făcea parte din corpul telegrafo-poștal, având funcția de impegat inferior (gradul V ), cf. „Dimineața”, anul XIII, nr. 4352, vineri 15 aprilie 1916, p. 7.
[6] Arhivele Naționale ale României-Serviciul
Județean Botoșani, Registrul Stărei
Civile pentru morți, 1917, nr. inv. 1283, fila 270.
[7] „Voința Natională”, anul V, nr. 1255,
miercuri, 16 (28) noiembrie 1888, p. 2; „Dimineața”, anul III, nr. 778, duminică, 9 aprilie 1906,
p. 3.
[8] Arhivele Naționale ale
României-Serviciul Județean Botoșani, Registrul
Stărei Civile pentru morți, 1906, nr. inv. 1095, fila 182.
[9] „Adevărul”, anul XVIII, nr. 6231, duminică,
24 decembrie 1908, p. 2.
[10] Arhivele Naționale ale României-Serviciul Județean Botoșani, Registrul Stărei Civile pentru morți, 1907, nr. inv. 1095, actul
nr. 410.
[11] F. Simion Egner, V. Popa, Cimitirele armene din Botoșani, Tipărit
la Ararat, Botoșani, 2015, p. 52-53.
Comments
Post a Comment