Misterele Botoșanilor 6
UN BAL LA „PALAT”,
„A GIORNO ILUMINAT”
Casa Moscowitz (concepție grafică Ioan Iațcu)
Astăzi, când trăim cu temerea unor posibile crize energetice majore, după cum ne anunţă într-un ritm năucitor „mainstream media”, gândul mă duce la volumul de memorii a longevivului avocat Ion Apăteanu (1884-1981), martor al marilor transformări edilitare ale Botoșanilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din paginile sale am extras un adevărat „cuvânt de învăţătură” pentru generaţiile de astăzi, ce poate fi simplificat în felul următor: celor „de astăzi, care se lăfăiesc în strălucirea becurilor electrice”!
Memorialistul reuşeşte să ne transpună într-o
scenă extrem de pitorească, demnă de o secvenţă de film, ce poate beneficia, cu
ajutorul imaginației noastre, de un ecleraj pe măsura timpurilor de atunci:
„Botoşănenii de astăzi, care se lăfăiesc în strălucirea becurilor
electrice de neon, cu greu pot să-şi închipuie semi-obscuritatea în care noi
bătrânii de astăzi am orbecăit în întuneric. Luminatul străzilor era pe atunci
o parodie, mai ales pe străzi secundare, cum era strada noastră a
Călugărenilor. Pe toată lungimea ei nu erau decât trei felinare, ce luminau
slab pe o rază de câţiva metri în jurul lor. Odată cu căderea nopţii, la oră
hotărâtă, numai ce auzeai nişte şuierături grozave pornind din toate mahalalele
oraşului! În pas alergător ieşeau ca din pământ fanaragii comunei, cu scări
scurte în mână, foarte grăbiţi a aprinde felinarele şi a «lumina» oraşul. Pe
strada mare erau mai dese, dar şi aici oamenii nu se puteau recunoaşte la o
depărtare mai mare de cinci metri. Îmi amintesc că pe strada noastră era unul
ce se numea Aizic găzarul, cu două bidoane mari şi cu o măsură de un litru.
Înfăţişarea lui inspira milă, hainele scorţoase, strălucitoare şi pline de
petrol se sus şi până jos, mâinile înroşite şi crăpate până la carne vie, cu
ochii iritaţi şi înroşiţi”[1].
*
Dintr-o
cronică apărută în presa botoșăneană aflăm despre un eveniment monden, petrecut
în iarna anului 1886, organizat de Maria și Zoița Caruso, fiicele unuia din
primii medici ai orașului, contele Antonio Caruso:
„Joi, la
20 Fevruariu, societatea [muzicală-n.n] «Armonia»
din oraşul nostru dădu primul său bal în saloanele doamnelor Caruzo. Petrecerea
a fost splendidă; scopul ei reuşit. O lume elegantă şi numeroasă începu, de pe
la 10 oare seară, a umplea saloanele bine eclerate şi decorate cu mult gust. La
fiecare marş cântat d’o bună orchestră, vedeai apărănd o nouă frumuseţă, câte o
nouă toaletă. D-nele şi d-şoarele îşi disputau una alteia frumuseţea figurei şi
elegantei ţinutei: Admirai un costum bogat, o frumuseţă plastică; întorcându-te
o veselă ţărancă te silea s’o admiri, mai încolo un costum foarte simplu însă
bine pus ’ţi impunea a zice: Simplu dar coquet”[2].
Asigurarea unui iluminat corespunzător cădea
în sarcina organizatorilor și era unul din criteriile principale pe baza căruia
se evalua succesul unui bal. Un articol de ziar, apărut tot în februarie 1886,
comenta pe larg un asemenea eveniment organizat de către Societatea Femeilor
Române în „Palatul” lui Beriş şi Sidonia Moscowitz (uneori scris și Moscovici), astăzi
unul din corpurile Bibliotecii Județene „Mihai Eminescu”. „Încălzit şi bine iluminat”, edificiul „monumental, adevărat ornament al oraşului”, a găzduit, „în spaciosul şi a giorno iluminat salon”, în „sala de mâncare” ori în alte încăperi,
pe cei aproximativ 300 de participanți, asigurându-le un cadru special pentru o
asemenea ocazie[3].
Lumânările necesare iluminatului din casa surorilor Caruso ori din impozanta locuință a marelui bancher Moscowitz au fost cumpărate, cel mai probabil, de la vreuna din băcăniile orașului, poate chiar de la cea mai bine aprovizionată și anume „Băcănia Modernă, August fost Iby Succesor”. Prăvălia, care aparținea unor elvețieni stabiliți la Iași, dar cu afaceri şi în alte centre ale ţării, se afla nu oriunde, ci în colțul caselor lui Beriş Moscowitz[4]. La respectiva băcănie, unde se comercializau „mărfuri de Coloniale”, se vindeau și „lumânări «Apollo» pentru trăsuri”[5], produse de o renumită fabrică de lumânări stearinice din Schiedam (Olanda). Tot aici se găseau lumânări „«Kozelmann»” pentru trăsuri, de noapte”, dar și „untdelemn pentru candele”[6]. În același timp, se comercializau și „lumănări pentru trăsuri și lumănări de stearină qualitatea extra din fabrica Română din Galați”[7]. Lumânările autohtone se vindeau „in paquete de 560 gr.”, cu mențiunea „Industrerie Națională”[8].
Probabil că în aceste case impozante existau și candelabre alimentate cu gaz lampant. Acest combustibil se găsea pe piața botoșăneană din abundență. Spre exemplu, la magazinul de ferărie a lui Josef Abramovitz, se afla la vânzare „gaz rusesc rafinat prima cualitate în bidoane de tinichea”[9].
Dar despre ce s-a mai întâmplat în unele case
din Botoșani, vom descoperi și în alte viitoare postări.
[1] Ion I. Apăteanu, Din cele mai vechi
amintiri (1887-1920), ediţie postumă completată şi îngrijită de C. Filip în memoria autorului, Editura Agata, Botoşani. 2020, p. 22.
[2] „Voacea Botoşanilor”, anul VII, nr. 8, 23 februarie
1886, p. 3.
[3] Idem, anul VII, nr. 8, 23 februarie 1886, p.
1.
[4] Idem, anul VII, nr. 46, 16 noiembrie 1886,
p. 4.
[5] Idem, anul X, nr. 21, 2 iulie 1889, p. 3.
[6] Idem, anul IV, nr. 11, miercuri, 5 aprilie 1889, p. 4.
[7] Idem, anul VII, nr. 28, 13 iulie 1886, p. 4.
Comments
Post a Comment