Misterele Botoșanilor 47

 

BLAZONUL CU INIMĂ ÎNFLĂCĂRATĂ

SORA SPIȚERULUI ȘI POVESTEA UNEI CASE CONSPIRATIVE, 

DIN BOTOȘANII VEACULUI AL XIX-LEA 

1. Mica comunitate maghiară din nordul Moldovei

După cum anunța presa din Imperiul Austro-Ungar, la Botoșani, în anul 1868, nu existau colonii maghiare compacte, dar trăiau, împrăștiate, mai multe familii sosite din Imperiu, mai precis din Târgu Mureș. Din acest oraș transilvănean proveneau familiile lui Sándor Sombáry, medic, și a lui Imre (Emerich) Haynal, farmacist.

Lângă Botoșani, dar fără să știm suburbia sau localitatea, rezida un fermier din Komárom, pe nume János András. De asemenea, mai cunoaștem de existența lui Ignácz Strauss, un lucrător mecanic venit din Pesta[1].

În „marea metropolă a Țării de Sus”, familia Haynal s-a bucurat de încrederea și aprecierile orășenilor, după cum reiese din cea mai importantă gazetă transilvăneană de la 1888:

„Câtŭ este Rimânulŭ de tolerantŭ se aducŭ esemplulŭ următorŭ: În Botoșanĭ (Moldova) Emerich Hajnal spițerulŭ (apotecarulŭ), ungurŭ din Transilvania, deși în întregŭ orașulŭ Botoșanĭ nu se află mai mulțĭ de 4 séu 5 Unguri, și nimenĭ în totŭ orașulŭ nu cunósce limba unguréscă, totușĭ la spițeria lui Hajnal era o firmă ca de 6-7 metri lungă și 1 metru lată, și pe firmă nu era scrisŭ alta decâtŭ: HAJNAL IMRE GYOGYSZERTÁRA, și cu tóte aceste nimenea nu i a ḑisŭ măcarŭ unŭ cuvêntŭ, deșí nimenea nu scia ce însemnéză conținutlŭ firmei. Ba din contră îlŭ lăudau că e bunŭ naționalistŭ și că ține așa de multŭ la națiunea sa. Dar cu tóte acestea era patriotŭ românŭ bunŭ, încâtŭ ar fi de doritŭ sĕ avemŭ în România mulțĭ patrioțĭ Românĭ ca dênsulŭ. Eternă-i fiă memoria!”[2]

 

2. Blazonul cu inimă roșie

Noblețea acestei familii a fost dobândită de István Haynal din Oradea, care a deținut rangul de ofițer inferior în oastea căpitanului János Csatári, și pe care principele Transilvaniei, Gábor (Gabriel) Bethlen (1580-1629), la propunerea unor consilieri de-ai săi și luând cu bunăvoință în considerare fidelitatea și serviciile sale folositoare, la Hunnobrod (Uherský Brod, Moravia de astăzi), la 2 decembrie 1621, l-a înnobilat, acordându-i blazon[3].

Herbul familiei Haynal poate fi descris în felul următor: „stemă de tip militar, cu un scut albastru, în mijlocul căruia se află o inimă roșie, în flăcări, înconjurată de o coroană din frunze de viță-de-vie. Deasupra scutului este așezat un coif militar închis, pe care îl acoperă o diademă regală împodobită cu diferite pietre prețioase, din care se ridică un oștean îmbrăcat în roșu, cu căciulă verde garnisită cu blană de jder, în care este prinsă o pană de cocor; în mâna dreaptă ține o sabie curbată, iar în stânga o lance împodobită cu panglici roșii; deasupra capului său strălucește luceafărul de dimineață. Din vârful coifului pornesc, de asemenea, panglici sau lambrequine, de diferite culori (albastru-auriu, roșu-argintiu)”[4] (Foto 1).

 

3. Sora spițerului

După evenimentele de la 1848-1849, în care Revoluția Maghiară a fost înăbușită, aproape toți membrii familiei au emigrat în Moldova, la Botoșani, unde și-au dobândit o nouă patrie, proprietăți și mijloace de trai; totuși, aceștia nu și-au uitat limba și națiunea.

Personajul principal al istorisirii de față este Rozália (Rosa) Haynal. Aceasta s-a născut la 20 noiembrie 1815, în familia lui József Hajnal, consilier orășenesc în Târgu Mureș. A fost o revoluționară entuziastă, care a luptat pentru cauza revoluției maghiare. După înfrângerea mișcării, László, fratele mai mic, a fugit la Constantinopol, unde s-a înrolat în armata otomană ca ofițer. A căzut pe câmpul de luptă, în campania din Crimeea (1855). În perioada opresiunii declanșată de autoritățile austriece, Róza a participat la așa-numita conspirație Török-Gálffy. 

Un alt frate a fost Imre (Emerich) Haynal. Acesta s-a născut la 16 noiembrie 1820, era farmacist de meserie și a fost căsătorit cu Emmelina Binder din Botoșani[5]. Despre acest membru de vază al familiei Haynal au scris medicii Alexandru Raicoviceanu și Constantin Bercuș, care s-au ocupat îndeaproape de trecutul farmaciei românești, prezentându-l astfel:

„săcui din Târgu Mureș, a luat diploma de maistru în farmacie la Pesta, în 1846, după care vine în Moldova, imediat după revoluția din 1848. În 1855 a cumpărat farmacia socrului său, I. Binder, din Botoșani, fostă a lui Iohann Georgios, și tot în 1855, a cumpărat și spițeria «Minerva», pe care vândut-o în 1860 lui Samuel Frank. În 1862 a fost numit membru în Consiliul de igienă și salubritate al orașului Botoșani, iar în 1864 era proprietarul farmaciei «Hygeia», tot în Botoșani.”[6]

Într-o epistolă expediată din Botoșani la Constantinopol, oraș în care a sosit la 12 ianuarie 1852, Imre Hajnal îl informa pe Lajos Kossuth, liderul revoluționarilor maghiari aflat în exil, despre arestarea surorii sale, Róza, fapt petrecut în 1851.

Tot în acel an, Imre și-a pierdut băiatul, singurul copil pe care-l avea la data respectivă. Iar pentru ca nimic să nu lipsească „din paharul amărăciunii”, în ziua de 19 mai, orașul Botoșani a fost vizitat de Udrisky, starostele supușilor austrieci. Imre Hajnal se plângea, în epistola trimisă lui Kossuth, de comportamentul agentului austriac care, după percheziția făcută la farmacie, unde nu a găsit nimic, i-a „aruncat toate documentele și efectele” personale[7].  

Imre îl ruga pe Kossuth să-i salveze sora, a cărei soartă depindea de intervenția urgentă a consulului englez de la Galați: „ – Dacă este posibil, vă rog să binevoiți să luați măsuri în cazul surorii mele, Róza!”[8] 

Procesul ei a avut loc la Sibiu. Astfel, în rândul persoanelor condamnate în acel lot s-au numărat patru femei, printre acestea aflându-se și Róza Hajnal. Ea a fost acuzată de les majestate, astfel că a primit o pedeapsă de 15 ani de închisoare, dar care i-a fost redusă la 12 ani. Celelalte condamnate au fost: Anna Elekné Boér (din Mica/Mikefalvi, condamnată inițial la moarte, dar grațiată), Róza Török Jánosné Gállfy (sora lui Mihály Gálfi) și Erzsébet Berzenczey din Sâncrai/Szentikirály (a lui László Berzenczey, consilier guvernamental la 1848). Ele au primit câte 8 ani de închisoare. Aceste luptătoare au crezut că vor putea reaprinde flacăra revoluției de la 1848, dar, într-un final, au avut de îndurat sistemul carceral austriac[9]. 

Iată cum s-a reflectat în presa transilvăneană condamnarea acestei îndârjite revoluționare. Reproducem în continuare textul, în care am ținut să păstrez vechea formă de scriere:

„Rosa Hajnal, născută la M.–Osiorheiu în Ardealu, de 30 ani, de religiunea romana-catolică, necăsătorită, fiia figitivu lui Josefu Hajnal, care a fostu oficialu cetatianescu.

Acesata in luna lui Septembre 1851 a primit la Botosani in Moldavia dela agintele Kossuthianu Mak cu ciintia, tremisiunea insotirei, cum s‘a pusu la cale precugetata rescola, in tote districtele, cum sá pusu Mák de supremulu comandante, cum are sa se intetiasca organisatiunea militare pentru seenime pe langa asiezarea capiloru militari si formare puterei armate, cum are sa se sustina prin urmare corespondintia insotirei prin soli secreti si cum au sa fia condusi toti capiie erculari. Ea a trecutu furtivu peste granitie respectivele hartie ale insotirei in Ardealu, in conformitate cu indetorirea ce a luatu asuprasi le a facautu sa ajunga in stapanirea profesorului Török, cu unu cuventu a a conlucratu in persoan unui aginte fórte periculosu.”[10]

După trei ani de închisoare Róza Hajnal a fost grațiată și s-a întors la Botoșani, unde a mai trăit până 26 martie 1893 (Foto 2). Nu a fost căsătorită, astfel că nu a avut urmași pe linie directă.

Foto 2. Mormântul Rosei Hajnal (foto autor)

4. O casă conspirativă din centrul Botoșanilor

Cel care a cunoscut îndeaproape traiul familiei Haynal a fost prozatorul Ludovic Dauș (1873-1953), fiul inginerului Alfred Dauș, de origine cehă, și al Mariei Negri. Numeroasele amănunte observate de către acesta în timpul copilăriei, petrecută în prima casă particulară cu etaj din istoria arhitecturală a urbei (demolată în 1982)[11], le-a relatat într-o povestire intitulată „Casele Hajnal”. Mai pe urmă, această narațiune a fost inclusă de către autor în „Asfințit de oameni”, „un roman social cu coloratură istorică”, inspirat din trecutul Botoșanilor.

„… Și era în mijlocul orașului o casă mare, cu două caturi și acoperișul de tablă roșie, ce se zărea de departe… Răsărea, printre casele scunde și sărăcăcioase dimprejur, ca un monument, căci pe atunci nu-și urca târgul clădirile în sus, ci se lăbărța mai mult în «dughene» întunecoase și cu tavanul jos, într’un labirint de străzi înguste și nealiniate.

Casa aceea mare era a lui Hajnal și domnea în mijlocul orașului, în preajma pieței, având fațada spre două străzi, și o grădină de fructe, ce se lungea, ca un triunghiu de verdeață, împrejmuită cu un zid înalt și formând ca o cetățuie în cuprinsul căreia trecătorii de-afară nu-și puteau duce privirile.

[…] Hajnal!

Numele acesta se’mprospătează muzical în sususrul neșterselor amintiri. El s’a încrustat pe răbojul a vreo cinci decenii din viața Botoșanilor întâi cu Emerich Hajnal – pe care nu l-am apucat decât copil fiind, – căci de tânăr l’a răpus o dublă pneumonie, – apoi prin văduva lui, Emelina, o blândă și resemnată matroană dispărută nu demult, și mai ales prin doctorul Arpad Hajnal, o jovială și simpatică figură, jumătate nabab, jumătate boem, – nabab prin simțămintele lui alese și boem prin dragostea lui de prieteni și poezia sincerei lui afecțiuni.

[…] să reiau descripția casei Hajnal, – să se citească Hainal, – căci în notițele mele repezi voiu aminti adesea despre această casă care a fost un centru al vieții Botoșanilor, așa tăcută cum părea și cum există și astăzi, deși stăpânii s’au schimbat.

Fațada parterului, la intrare, multă vreme a fost vopsită cu uleiu în roșu. Era reclama farmaciei lui Hajnal, pe care poporul o botezase «spițeria roșie». Era cea mai de vază în oraș, și vestită în tot județul, așa că și boierii și săracii năvăleau unii ca să-și facă rețetele, alții ca să ia plasturi și alifii și gologanii de pe acestea din urmă făcau singuri deverul farmaciei și acopereau pagubele dela rețetele pe carimai uitau boerii să le plătească.

Cum intrai în «spițerie» la dreapta se afla laboratorul mare și luminous, – iar în stânga mereu sta deschisă ușa unei odăi mari, plăcut mobilată, und epe rând se perindau toate figurile Botoșanilor, – boeri și refugiați poloni, cultivatori mari și funcționari superiori, – și ceasurile sburau pentru Emerich Hajnal, în taifauri lungi cu doctorul Isak și cu tatăl meu, cu prefectul Ventura, cu Cortazzi, Adam Haretu, Aga Beșână, Gherghely, St. Georges, Simaca, un nesfârșit pomelnic de nume la ordinea zilei pe-atunci. Acolo se discutau știrile din lume, se puneau la cale farse, vânători și dueluri, se bea câte-o sticlă două de Cotnar și cafele oferite grațios de amfitrion, acolo se întâlneau și fierbeau năzuințele din cele patru puncte cardinale ale județului și se făcea gălăgios politică mai ales împotriva consulului austriac cari voia să extrădeze pe refugiații poloni scăpați în ospitaliera Moldovă.

Hajnal era și el un refugiat, dar nu din revoluția polonă, ci al revoluției ungare din 1848, în care mama lui, duduca Roza [aici, autorul face o confuzie, fiind vorba de sora farmacistului – n.n.], – cum i se zicea, – jucase un oarecare rol și făcuse multe lucruri îndrăznețe, pentru cari a stat câțiva ani în temniță la Mohaci. De aci nu știu cum, a fugit la Constantinopol, de unde, după alte peripeții, s’a fixat însfârșit în Botoșani.

O văd încă mărunțică, uscată, extraordinar de vioaie și fără astâmpăr, ducând în vârful degetului gospodăria, în mâini vecinic cu cheile cămărilor...  Eram prea mic ca să-i înțeleg poveștile revoluționare și tot trecutul ei de unguroaică plină de suflet și patrioată. Închisa dela Mohaci mă răsfăța acuma cu dulcețile și compoturile ei minunate, pe cari desigur le găseam mult mai frumoase ca toate revoluțiile și opere mult mai capitale ca cele mai bune inspirații ale poetului ei național Petöfi, căzut poate pe acelaș câmp de luptă spre care o fi dus ștafete aceiași duducă Roza!...”[12].

Foto 3. Mormântul familiei Hajnal (foto autor)

 5. În loc de încheire

Într-o epocă când privilegiile nobiliare fuseseră de mult abolite, familia Haynal din Botoșani, conștientă de originea sa, a simțit totuși nevoia de a face trimitere la vechiul blazon, apelând la o serie de modalități subtile. Dintre acestea se evidențiază culoarea roșie a panoului de la intrare, care a dat numele de „spițeria roșie”, și inimile din fier de pe modestul monument funerar (Foto 3). Acest din urmă simbol, care de altfel se regăsește și la alte morminte din „Eternitatea” Botoșanilor, având puternice conotații spirituale și mistice, amintea de curajul neînfricat și de loialitatea extremă față de o cauză pentru care Róza și frații ei au luptat.     

Text de Ioan Iațcu

---

[1] „Katholikus Néplap”, II, félév, 48 szám, november 26, 1868, p. 1.

[2] „Gazeta Transilvaniei”, anul XLVIII, nr. 192, joi, 29 august (10 septembrie) 1885, p. 2.

[3] Sebestyén József, A váradi Haynal család, în „Genealogiai Füzetek”, VI. évf., 5. sz., 1908, p. 149-150.

[4] Ibidem, p. 150.

[5] Ibidem, p. 151.

[6] Al. G. Raicoviceanu, C. I. Bercuș, Din trecutul farmaciștilor din Moldova, în „Farmacia”, nr. 1, ianuarie 1968, nota 11.

[7] Jánossy Dénes, A Kossuth-Emigráció angliában és amerikában 1851-1852, vo.l 2, Budapesta, 1940, p. 355.   

[8] Ibidem, p. 356.  

[9] „Vásárhelyi Hírlap”, IX. évfolyam, 02. szám, 2015. június 1, p. 4.    

[10] „Gazeta Transilvaniei”. nr. 24, 24 martie 1854, p. 94.

[11] Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Boto;ani, ediția a II-a revizuită și adăugată, apărută sub îngrijirea lui Octavian Liviu Șovan, cuvânt înainte de I. Caproșu, indice general de A. Ioniță, Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2009, fig. 95A-95B.

[12] „Adevĕrul Literar și Artistic”, seria III, anul IV, nr. 124, duminică, 8 aprilie 1923, p. 4.