Misterele Botoșanilor 45
POVEȘTI
LA GURA SOBEI:
PERIPLURI
CINEGETICE ÎN ȚARA DE SUS
Așează-te, iubite cititor, în
fotoliul de lângă sobă și hai să descoperim împreună întâmplările unor vânători
botoșăneni, nu înainte de a lectura un scurt fragment din proza lui Eugen Jianu
(1925-2006), un prolific publicist român pasionat de arta cinegetică.
„În sobă, flăcările și jarul s-au domolit în spuză: odaia e caldă și gutuile de pe policioară răspândesc o miroaznă plăcută îmbietoare. Ceaiul din flori de bisacăn și de măcieș, aburind lenit în cană, îndeamnă către povești adunate din veac vânătoresc.”[1]
1. Succese
cinegetice la sfârșitul secolului al XIX-lea
Vânătorile au constituit un bun
prilej de întâlnire a bărbaților, de diverse condiții sociale, pe fondurile cinegetice
boierești sau domnești. Plecarea la vânătoare, acolo unde ei aveau
posibilitatea să-și exerseze abilitățile militare, echivala cu preparativele
pentru un război.
De multe ori, vânatul existent pe
moşia boierească era destinat mesei stăpânului, fiind asigurat de slujbași anume
tocmiți (pușcași), alteori constituia pretextul unor mari întruniri a vânătorilor
profesioniști, care puteau fi rude, prieteni ori persoane importante de la oraş
ori poate chiar din capitala ţării. Probabil că, în cel din
urmă caz, organizatorul acţiunii, care de regulă era proprietarul terenului,
dorea să câştige bunăvoinţa oaspetelui cu relații mari la centru, în scopul
îndeplinirii unor favoruri.
Vânătorile de iarnă, când
peisajul pădurii și parfumul câmpului aduceau participanților o benefică schimbare
a rutinei zilnice, erau căutate și pentru că, tot atunci, calitatea blănurilor
era mai mare, în comparație cu lunile de vară sau de toamnă. Este de remarcat
că, în acest anotimp rece, se vânau, în special, mistreți, lupi, căprioare,
iepuri, viezuri, becaține, sitari, rațe și gâște sălbatice.
*
Un important spaţiu destinat
vânătorii era codrul din apropierea Hârlăului, aflat pe atunci în graniţele
judeţului Botoşani, unde, în ianuarie 1889, „o mare vânătoare s’a dat (...) în
pădurea de la Deleni”, proprietatea lui Constantin şi Grigorie Ghica. Cu acel
prilej, la care au luat parte numeroşi invitaţi din Botoşani şi Dorohoi, constituiți
în echipe volante, s-au „împuşcat un mare număr de căprioare şi iepuri”[2].
La fel s-a întâmplat şi în luna
februarie a anului următor (1890), când, la o vânătoare organizată în aceeași
pădure,
„S’au ucis două căprioare, doi ţapi, un lup, şase vulpi şi câţiva
epuri. Dintre invitaţi, au luat parte d-nii Ciuleiu, Haret, Niculeanu, C.
Bobeică, Ganea din localitate, d-nii I. Văsescu şi fraţii Stroici din Dorohoiu,
d. D. Rosetti de la Iaşi, d-nii M. Şuţu, Calenderu etc. din capitală”[3].
O altă vânătoare reușită, după
spusele presei locale, a fost organizată în ziua de duminică, 3 decembrie 1893,
„pe
moşia d-lor fraţi Goilav, Rănghileştii, la care a luat parte un mare număr de
vânători din urba noastră, rentorşi cu toţii a doua zi, luni seara”[4].
În ziua de duminică, 4 decembrie
1894, pe moșia Cristești din Botoșani, a avut loc „o vânătoare mănoasă”,
„la care au participat un mare numĕr de vênători remarcabili din
Botoșani, și la care s’a împușcat un
frumos numĕr de iepuri, vulpi, solitari [mistreți bătrâni singuratici – n.n.] și căprioare”.
Seria vânătorilor din județ
continuă și în duminica ce a urmat, mai precis în data de 11 decembrie 1894.
Astfel, prima acțiune are loc pe moșia Mănăstirea-Doamnei, a lui Cassian Lecca,
iar cea de-a doua pe moșia Strahotin, aflată pe Jijia, proprietatea lui Ioan
Gh. Mavrocordat[5].
Spre sfârșitul deceniului opt, se
ajunsese ca reușita unei vânători solitare să fie anunțată cu multă mândrie în
presa locală. Astfel, în luna februarie a anului 1889,
„Nicu Fotea, unul din ceĭ mai abili vênătorĭ
din localitatea nóstră, urmărind călare, acum câte-va ḑile, o lupóică, p’o ceață grósă, și perḑêndu-o de mai multe ori din
vedere, în fine reuși s’o împuște de pe cal,
doborându-o la pămênt, c’o armă de mare
calibru”[6].
*
Întinsele câmpii ale Văii Jijiei
şi Başeului, dar mai ales secularii codri ai Herţei, cu un bogat fond
cinegetic, asigurau un cadru propice desfăşurării unor reușite partide pentru ortacii trăgători din județul Dorohoi.
Unul dintre cei mai cunoscuți
membri în cercurile cinegetice a fost Vasile (Coca) V. Miclescu, tatăl
sculptorului Horia Miclescu, autorul monumentului dedicat maiorului Ignat din
centrul vechi al Botoșanilor. În prima parte a lunii decembrie din anul 1899, marele
boier din familia Micleștilor a organizat o vânătoare restrânsă, pe moșia de la
Ibănești, acolo unde, de altfel, el a fost și primar. Tărâmul acestei vânători l-a
constituit partea răsăriteană a Codrilor Herții, corp de pădure situat la 17 km
nord de orașul Dorohoi. O scurtă descriere a evenimentului o găsim relatată în
presa din capitala Moldovei, Iași.
„Zilele acestea a fost pe moșia Ibănești, proprietatea domnului deputat Miclescu, o mare vânătoare la care au luat parte: Prințul Moruzi, Colonel Aronovici, Saint-Georges, D-r Aronovici, Miclescu și alții buni și celebri vânători”[7].
Organizarea unei acțiuni
vânătorești, din care nu lipseau armele cu diverse sisteme de foc, unele de
precizie, iar altele de mare calibru – așa cum erau cele două puști Lancaster
și Rebondissant-Charbor calibru 12, scoase la vânzare la Botoșani, în 1907[8]
–, din care, cel mai probabil, unele erau degradate, nefiind ținute în stare
perfectă de funcționare, la care se adăuga gradul mare de periculozitate dat de
atacul unor animale rănite rămase fără căi de retragere, se termina în dese
rânduri cu evenimente neplăcute.
Uneori, vânătorile aveau un deznodământ
tragic, mai ales atunci când, pe fondul condițiilor meteorologice (ceață, lapoviță) ori a încălcării regulilor tehnice și disciplinare,
„bătăiașii” (gonacii) intrau în linia de tragere a vânătorilor. Spre exemplu,
un accident, care s-a petrecut în contextul unei vânători de la începutul lunii
ianuarie a anului 1910, l-a avut drept protagonist pe edilul Botoșanilor. Acest
fapt nu a scăpat presei timpului, care iată cum l-a relatat:
„Dl. Vasile Isăcescu, primarul oraşului nostru, aflându-se la o vânătoare în pădurea satului Vorona din comuna Tudora, a împuşcat din greşală la piciorul stâng pe locuitorul D-tru Petrişor din comuna Poiana-Lungă”[9].
2. Acțiuni
vânătorești după Războiul de Întregire a neamului
După Unirea de la 1918, când în fruntariile
României a intrat și Bucovina de Nord, în nordul țării se petrec mai multe evenimente
vânătorești. O știre din Cernăuți, apărută în data de 2 martie 1922, ne
relatează despre sfârșitul tragic al unui ofițer din armata română, pe nume
Nicolae Borceag, al cărui mormânt se află în Cimitirul „Eternitatea” din Botoșani (cavoul familiei Ipser).
„Locotenentul Borceag din reg, 37 infant. se întorcea dintr’o inspecție făcută la Storojineț. În sanie avea o armă de vânătoare, care nu se știe cum s’a descărcat [și] a rănit grav pe locotenent. În stare desperată a fost dus la spitalul din Cernăuți, unde a murit”[10].
În lunile ianuarie și februarie
1924, în județul Dorohoi se petrec trei accidente de vânătoare. Primul dintre
ele are loc în pădurea de la Vârful Câmpului, unde
„a fost
găsit mort băetanul Toader Vasile Ababei, de 16 ani, care rătăcise la o
vânătoare de grupul celorlalți”.
Cel de-al doilea eveniment s-a
întâmplat la Havârna, acolo unde, Ion Grădinaru, șeful postului de jandarmi, în
timp ce se afla la vânat,
„voind
să treacă peste un iaz înghețat, s-a sprijint în pușcă să nu cadă, arma s-a
descărcat iar glontele l-a lovit în piept. Șanse mici de supraviețuire”[11].
Ultima întâmplare, petrecută în
februarie același an, este o crimă comisă cu ocazia unei vânători. Un sătean,
pe nume Gheorghe Ilucă, se întorcea de la o vânătoare la care participase și
tatăl său. Pe drum, cei doi se întâlnesc cu Grigore Tapalagă, care, fiind beat,
smulge arma din mâna lui Gheorghe Ilucă și-l împușcă pe acesta mortal[12].
Accidentele cauzate de folosirea
imprudentă a armeleor de foc sunt nelipsite și în cel de-al treilea deceniu din
veacul al XX-lea. Spre exemplu, în ianuarie 1928, în pădurea Blândești, Ilie
Ananinei s-a împușcat din imprudență. El a fost dus în stare gravă la spitalul
din Botoșani[13].
3. Anecdote vânătorești
Din paginile presei botoșănene aflăm și de existenţa unor glume cu temă vânătorească, unele având drept personaje principale figuri din mediile sociale înalte. Către ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, presa liberal-naţională din Botoşani ajunge să compare mediul politic local deținut de către junimisto-conservatori cu „O Vânătoare”.
„Iaste o veche tradiţie în ţara aceasta.
Pentru ca oamenii să nu se moleşască în timp de pace, pentru ca exerciţiile
vânjoase ale războiului să se continuie, Românii, în timpuri liniştite, se dau
cu pasiune vânatului.
Diviziunea muncei însă, a specializat şi
aceste exerciţii. Pe când naţiea ieste trimeasă să apere cinstea şi libertatea
patriei, elita socială, boierii, şi-au rezervat exerciţiele luptelor cinegetice
şi electorale...
După războiul cel purtat cu atâta vitejie pe
câmpul Primăriei, la 25 şi 27 Ianuar, prefectul judeţului nostru, s’a găsit
obligat să deie căpitanilor săi o petrecere, pusă sub protecţia sf. Hubert.
Cetitorii noştri să ni permită a da samă, cu
anticipaţie, de victimile acestei serbări. A tout seigneur, tout honneur.
D. Gr. Ghica a vizat medaliea: Serviciul credincios.
Cetăţeanul Ioan Lăcureanu a vânat o
maşină de cusut piele.
D. Al Miclescu a tras în Administraţiea
creditului agricol.
D. C. Gheleme a ucis Primăriea
Botoşanilor.
D. D. Sc. Miclescu a ochit o recompensă
naţională.
D. St. Gane a dat
... în vânt.
D. S. Ciutea a tras... o mâţă de coadă, etc., etc., etc.
Trăiască dr. St. Hubert, patronul vânătorilor
şi al .... alegătorilor concentraţi.”[14]
Prin diverse gazete ale
veacului al XIX-lea, găsim, răsfirate, numeroase bancuri ce erau gustate, în
mod sigur, de către iubitorii sportului cinegetic. Iată trei dintre acestea:
„Doctorul A... este tot atît de prost vânător
precum este cel mai neabil medic. Cu toate astea în fie-ce anu dobândește câte
un concediu de la spitalul unde e angajat ca să bată cămpii şi pădurile cu
puşca la spinare.
–
Aceasta e singura epocă a anului în care ucide mai puţin, zise mai dăunăzi unul
din confraţii săi”[15].
*
„–
Ai adus multe piei de la vânătoarea de urși? întrebă un vânător pe altul.
–
Am adus una singură, dar cea mai prețioasă: mi-am adus pielea mea”[16].
*
Cea de-a
treia glumă, care se inspiră din mediul occidental, ne arată că societatea
botoşăneană era cu privirea aţintită către alte meleaguri, de data aceasta
transatlantice.
„Scena se petrece între doi americani.
Primul american: Nu de mult am auzit în
Baltimore p’un tânăr virtuos de clavir, care a cântat, cu degetele picioarelor,
sonate grozav de grele de Rubinştein, iar variaţiunile imnului naţional englez
le-a cântat numai cu bătăturile picioarelor.
Al doilea american: Aşa! Asta nu-i nimic!
Anul trecut, asistând la un concert în Berlin, un cornist din orchestră a
imitat aşa de minunat semnalul ce se dă la vânătoare când cerbul îşi dă
sufletul, încât un câine, ce zăcea din întâmplare la uşă, se repezi furios în
public şi era să sfâşie p’un bancher cu numele Cerbu.
Aceasta ne-aduce aminte de-o minciună a lui
Münchausen, care într-o iarnă grea suflând în trompetă, au îngheţat sunetele de
ger, iar când s-a făcut moină, sunetele au isbucnit c-o forţă teribilă
concentrată!”[17]
Despre
alte întâmplări vănătorești ori evenimente deosebite care s-au petrecut în iernile
de altădată vom afla în viitoarele postări.
Text de Ioan
Iațcu
[1] Eug. Jianu, Cântec despre un om al pădurii, în „Vânătorul și Pescarul Sportiv.
Almanah”, 1986, p. 129.
[2] „Curierul Român”, anul IV, marţi, 31
ianuarie 1889, nr. 3, p. 3.
[3] „Libertatea”,
anul II, nr. 53, joi, 15 februarie 1890, p. 3; Idem, anul II, nr. 54, joi, 22
februarie 1890, p. 3.
[4] „Curierul Român”, anul VIII, nr. 40, vineri,
10 decembrie 1893, p. 3.
[5] Idem, anul IX, nr. 41-42, marți, 13
decembrie 1894, p. 3.
[6] Idem, anul IV, nr. 5, marți, 14 februarie
1889, p. 3.
[7] „Evenimentul”, anul VII, nr. 1981, sâmbătă,
11 decembrie 1899, p. 3.
[8] „Libertatea”, anul I, nr. 6, joi, 16 martie
1889, Supliment nr. 6, p. 4.
[9] Idem, anul VIII, nr. 2, marţi, 10 ianuarie 1906, p. 4.
[10] „Universul”, anul XL, nr. 51, marți, 7
martie 1922, p. 7.
[11] „Gazeta Dorohoiului”, anul VI, nr. 40,
sâmbătă, 12 ianuarie 1924, p. 2.
[12] Idem, anul VI, nr. 43, sâmbătă, 2 februarie
1924, p. 1.
[13] „Informatorul”, anul II, nr. 69, duminică, 5
februarie 1928, p. 1.
[14] „Libertatea”, anul II, nr. 53, joi, 15
februarie 1890, p. 1.
[15] „Voacea Botoşanilor”, anul II, nr. 23,
duminică, 1 noiembrie 1881, p. 3.
[16] „Curierul Român”, anul I, nr. 28,
duminică, 15 iunie 1886, p. 3.
[17] Idem, anul I, nr. 34, joi, 10 iulie 1886, p.
3.
Comments
Post a Comment