Misterele Botoșanilor 43
POVEȘTI LA GURA
SOBEI:
CERAMIȘTI ȘI
MEȘTERI SOBARI DE ALTĂDATĂ (II)
Dintr-o întâmplare petrecută în aprilie 1890 reiese că proprietarii de moșii din județul Dorohoi obișnuiau să cumpere teracotă pentru sobe de la Botoșani. În primăvara acelui an, în satul Davideni-Vlădeni (azi în comuna Corlăteni), câțiva bandiți necunoscuți au săvârșit un atac asupra „șarabanelor lui Zadurowicz (de la Bivol)”, în timp ce acestea se întorceau cu marfă de la Botoșani. Încărcătura harabalelor, care aparținea unuia dintre cei doi frați armeni, Anton şi Iosif Zadurowicz, consta din sare, mangal, fier, dar și sobe de porțelan.
„o
ceată de 12 oamenĭ, carĭ au năvălit cu putere, aŭ început un adevărat măcel
asupra oamenilor, carĭ se aparaŭ din toată puterea lor. Făcătorii de rele vĕḑênd
că întimpină resistență, aŭ dat șarabanele cu caĭ în șanț, calicind doĭ caĭ
într’un mod îngrozitor, iar o șarabană s’au sfărâmat cu desevĕrșire; multe
obiecte, precum sobe de porțelan, tinechele și alte lucruri s’au strivit cu
totul”[1].
*
Despre existența primei fabrici de teracotă înființată
la Dorohoi, avem știre abia în deceniile inițiale ale secolului al XX-lea. Numele
antreprenorului era Ion Gradu. Acesta a căpătat notorietate prin participarea,
în calitate de complice, la săvârșirea unor infracțiuni. Astfel, el a oferit
acoperire unor angajați de-ai săi implicați în diverse furturi, după cum ne
informează presa anului 1932:
„Se știe că poliția orașului Dorohoi a
arestat o bandă de hoți, constituită din lucrătorii teracotiști Grigore Fetcu,
Octav Bucătaru și Scarlat a Gavriloaei din Dorohoi, angajați ca lucrători la
fabrica de teracotă a d-lui Ioan Gradu, iar ca gazdă și tăinuitor având pe
însuși proprietarul fabricii.
Această bandă a comis numeroase furturi și
spargeri la d-nii: Teodor Popovici, funcționar, la primărie, Rubin Calmanovici,
Dora Goldștein și alții.
Fiind cercetați de parchet, hoții au
mărturisit spargerile comise. Apoi au fost deferiți cabinetului de instrucție
unde s’a dat ordonanță definitivă împotriva lor.
Procesul acestei bande a venit spre judecare în ziua de 28 Aprilie
a. c. Au fost condamnați: Fetcu, Bucătariu și a Gavriloaei la câte 7 luni
închisoare corecțională, iar Ioan Gradu, ca tăinuitor, la 6000 lei amendă și
2000 despăgubiri civile.”[2]
*
La Botoșani, la începutul secolului al
XX-lea, antreprenorul Mihai Vasiliu (vezi „Misterele Botoșanilor” 42), l-a avut
drept concurent pe Dumitru Gradu, cel mai probabil rudă cu ceramistul de la
Dorohoi. La începutul anului 1905, fabricantul Dumitru Gradu
„a
deschis în orașul Botoșani, str. Peneș Curcanul nr. 58, o Fabrică de Olărie
și Teramică și unde se efectuează orice lucru în această branșă: Sobe în orice
formă după ultime modele din străinătate, căni, ornamente și figuri pentru
împodobirea caselor, și pentru ținerea în casă, în orice mărime și cu prețul
cel mai avantajos, cu zece la sută mai jos la celelalte fabrici”[3].
În anul următor, mai precis în vara anului
1906, atelierul industrial avea să ardă într-un incendiu devastator, în urma
căruia liniile de producție au fost grav afectate.
„Botoșani, 9 August. – Un puternic incendiu a
distrus astă-noapte la orele 12 fabrica de oale și teracotă a d-lui Gradu din
strada Crinilor.
Pompierii sosind la timp au reușit să
localizeze focul.
Pagubele sunt mari.
Se presupune că focul ar fi fost pus.”[4]
Un fabricant de talia lui Dumitru Gradu nu
putea să nu dețină sobe de teracotă în propriile case. Acest lucru îl aflăm
dintr-o știre apărută în primăvara anului 1927, care ne dă informații despre vânzarea
unui imobil aflat în posesia acestuia, cu scopul stingerii unor datorii.
„Imobilul din Botoșani, strada Peneș Curcanul
No. 50, se compune dintr’o casă construcție de zid, acoperită cu
tablă, având nouă camere, toate podite, cu sobe de teracotă și o bucătărie de
vară, instalație de lumină electrică și pompă de apă.”[5]
În anii care au urmat, vitregiile nu l-au ocolit pe Dumitru Gradu. Fabrica „de sobe de teracotă” din strada Peneș Curcanul nr. 58 avea să mai cunoască un pârjol. În dimineața zilei de 8 iulie 1937, „un puternic incendiu a isbucnit” la acest stabiliment industrial, alimentat de „multe materii inflamabile și însemnate cantități de lemne”, provocând pagube în valoare de 400.000 lei[6]. După cum ne relatează presa centrală, în urma informațiilor primite prin telefon de la un corespondent local,
„Focul a luat naștere dela o scânteie care a
sărit dela coș întrucât cuptorul de ars teracota ardea de dimineață.
În mai puțin de jumătate de oră, focul s’a întins la întreaga clădire apoi a
trecut la proprietatea de alături a d-lui Butnariu iar de acolo la locul în care
se află instalată circumscripția II polițienească.
(…) După ancheta sumară întreprinsă până acum de autorități, se
crede în mod précis că focul a luat naștere dela cuptor.”[7]
Incendiul nu a putut fi stins decât cu mare
greutate, lucru care a putut fi făcut abia a doua zi, la ora unu noaptea.
„Până acum au fost prefăcute în cenușă câteva
sute de sobe, fabrica cu toată instalația, câteva zeci de vagoane de lemne,
mari cantități de olărie și patru vagoane de oale nesmălțuite, clădirea
comisariatului de poliție și atelierul de dogărie.
Tot corpul de case aparținea consilierului
comunal Gradu.”[8]
*
Odată cu dispariția celui mai mare făuritor de
obiecte din teracotă, Mihai Vasiliu, care crease o formă de monopol în jumătatea
de nord a Moldovei, făcând ca mulți lucrători pricepuți la montaj să muncească sub
coordonarea sa, piața botoșăneană devine atractivă pentru diverși sobari care activau
pe cont propriu.
Într-un
ziar botoșănean din 1925, la pagina destinată anunțurilor publicitare, descoperim
reclama unui meșter, pe nume Anton Lisacoschi, din strada Humăriei 11, care
construia „sobe de faianță de Bistrița”. Faianța produsă în centrul
transilvănean era considerată ca fiind de calitate „mult superioară și mai
eftină decât teracota”. De asemenea, el ținea să sublinieze că sobele sale se
remarcau prin soliditate și frumusețe[9].
Cel mai probabil, în contextul evenimentelor din 1944, marcat de ocuparea
Botoșanilor de către trupele sovietice, acest sobar s-a refugiat la Sibiu. Acolo, el
se recomanda clienților în felul următor:
„dacă
doriți să aveți căldură permanentă și să faceți economie de lemne, remintați
sobele de teracotă vechi. Conștiincios, prompt și cu prețuri moderate, le
execută A. Lisacoschi, monter de sobe, Sibiu, str. Câmpului nr. 62 (Refugiat
din Moldova)”[10].
*
Neutilizarea corectă a sistemelor de
încălzire realizate din materiale refractare, precum și ignorarea întreținerii
lor – aici intrând nesupravegherea focului și defecțiunile neremediate la timp –,
cauzau, în multe cazuri, mari tragedii. Așa s-a întâmplat în luna decembrie a
anului 1927, când
„D-ra Albina Arnold, maestră lengeră [de lenjerie – n.n] la fabrica «Hercules» stând lângă sobă,
hainele i-au luat foc, cauzându-i-se astfel grave arsuri pe corp și mâini. D.
subchirurg Vasiliu i-a dat primele ajutoare. Starea D-șoarei Arnold inspiră
îngrijiri.”[11]
În 1930, societatea botoșăneană afla despre o
altă dramă petrecută în oraș, mai precis în dimineața zilei de vineri, 23 mai,
„când
au fost găsiți în nesimțire brutarul Gh. Ionescu și soția sa Maria, în locuința
din str. Gherghel No. 4. Medicul Galian a constatat decesul. Soții au fost
intoxicați cu bioxidul de carbon ce a ieșit din sobă.”[12]
*
Despre întâmplări petrecute în Botoșanii
de altădată, care merită a fi povestite la gura sobei, vom afla în viitoarele
postări.
Text de Ioan Iațcu
[1] „Voacea Botoșanilor”, anul XI, nr. 11,
marți, 10 aprilie 1890, p. 4.
[2] „Universul”, anul XLIX, nr. 127, marți, 10
mai 1932, p. 6.
[3] „Libertatea”, anul VII, nr. 2, duminică, 16
ianuarie 1905, p. 2.
[4] „Dimineața”, anul III, nr. 902, vineri, 11
august 1906, p. 1
[5] MOf,
nr. 49, vinery, 4 martie 1927, p. 2880.
[6] „Gazeta Basarabiei”, anul III, nr. 498,
luni, 12 iulie 1937, p. 4.
[7] „Curentul”, anul X, nr. 3393, marți, 13
iulie 1937, p. 1.
[8] „Dimineața”, anul XXXIII, nr. 10976, 13
iulie 1937, p. 8.
[9] „Gazeta Poporului”, anul II, nr. 15, 1 mai 1925, p. 4.
[10] „Gazeta Sibiului”, anul XI, nr. 32, 3 august
1944, p. 7.
[11] „Informatorul”, anul II, nr. 62, duminică,
18 decembrie 1927, p. 4.
[12] Idem, anul IV, nr. 189, duminică, 25 mai 1930, p. 2.
Comments
Post a Comment