Misterele Botoșanilor 37
MUȘCĂTURA
FATALĂ
La Botoșani, în veacul al XIX-lea, animalele fără stăpân, în special câinii, au constituit o problemă majoră,
deși îmbunătățirea serviciilor medico-veterinare și de ecarisaj au fost mereu
în atenția administrației locale.
Presa ieșeană de la 1870 consemnează
prezența leșurilor de câini pe străzile orașului Botoșani. Acestea lăsau
trecătorilor o impresie neplăcută, atât sub aspect vizual, cât și olfactiv.
„La poarta Tribunalului de Botoșani, de mai
multe septămăni se află unu căne mortu, chiar lăngă zidu la poartă, care acum
impuțindu-se in gradul celu mai cumplitu, infectează totu orașul într’unu modu nesuferitu. Mulțemită însă unei buni
iconomii, căci ploaia urmată la 21 Maiu s’a găsitu unu sufletu
milostivu de a învălitu cadavrul acel putrezitu deja cu puține paie punându
deasupra și o bucată de hărbu de la unu lighean de lutu, spre a nu scandalisa
celu puținu la vedere pe trecători, lăsăndu numai nasul in suferință. –
Asemenea se mai află unu căne și lăngă biserica Sf. Gheorghie tot in calea și
sub ferestrele oamenilor, căt pentru alte mahalale mai la o parte n’avem de zisu
nimica pe cătă vreme la locurile principale se află astfelu de murdării. Pe
lăngă onor. administrațiune nu credemu de prisosu a provoca și atențiunea D-lui
medicu Primaru al orașului, deoarece din această mărșăvie se poate aștepta
destule epidemii periculoase”[1].
Dar cel mai grav era atunci când
patrupezii, care mișunau nestingheriți pe străzile orașului, se dovedeau a fi
atinși de virusul turbării. De cele mai multe ori, lucrurile se complicau,
odată cu înrăutăţirea stării victimelor.
Un astfel de caz, datând din
1885, îl găsim relatat în presa locală. Redăm mai jos conținutul respectivei știri:
„Avem de
relevat încă un cas nenorocit: Un copil fiind mușcat de un câne turbat pe
obraz, lângă ochiu, şi pe mână, inoculaţiunea virusului a fost fórte
pronunţată. Părinţii, nisce ómeni sĕrmani, la ancheta medicală ce s-a făcut, aŭ
ascuns copilul de frică să nu’lŭ împusce, căci ast-fel există credinţă la unii,
că cei muşcaţi de căni turbaţi trebuie împuşcaţi ori otrăviţi. În cursul acestei
săptămâni decesul de turbare a avut loc şi la copilul căpătând hydrofobie muri
după vr’o douĕ ḑile, în urma unor suferinţe teribile. Acesta nu e un cas
isolat, ni se spune că lângă gară încă s’a vĕḑut un căne turbat şi alţi mulţi
vagabondează pe strade. Arŭ fi deci timpul a se lua mĕsuri energice pentru
curmarea reului”[2].
În 1887, un „regulament elaborat de poliţaiu şi visat de
prefectul judeţului” stabilea că sergentul de stradă avea în sarcină,
printre altele,
„de a opri animalele
vagabonde, de a conduce la locul destinat pe nebuni, şi orice alte animale
turbate ce ar vatama şi ataca siguranţa publicului; de a opri maltratarea
animalelor şi a nu tolera a fi împovărate peste măsură.”[3]
*
O
victimă a virusului rabic a fost și Vasile Popovici, fiul lui Mihai Gheorghe
Popovici (proprietarul teatrului cu acelaşi nume din urbea Botoşanilor, astăzi
„Luceafărul”).
Într-un
necrolog publicat în anul 1897, în ziarul lui Scipione Bădescu, descoperim o descriere detaliată a
înmormântării acestui tânăr pasionat de vânătoare, dar și de universul canin. Acest
vlăstar al uneia dintre cele mai înstărite familii botoșănene, mort la 21 de
ani, pe când era elev farmacist, a fost înmormântat cu mare pompă la Cimitirul
„Eternitatea”.
„Cu multă părere de rău înregistrăm
trecerea prematură din viaţă a tânărului Vasile M. Popovici, absolvent de liceu
şi elev farmacist, decedat, dup’o scurtă dar crudă suferinţă, în etate abia de
21 ani, la 21 marte noaptea.
Înmormântarea
regretatului tânăr şi unic fiu al amicului nostru d. Mihail Gh. Popovici, s’a
făcut dumineca trecută la cimitirul «Eternitatea», cortejiul pornind, la 2 ore
dup’ameazi, de la biserica Sf. Spiridon, în asistenţa unui foarte numeros
public, compus din toate clasele ale societăţii botoşănene.
La începutul
cortejului, îndată după cler, se remarca un grup de elevi farmacişti, colegi ai
defunctului, purtând o coroană de flori naturale cu inscripţia: «Regrete eterne
colegului nostru V. Popovici. – Elevii farmacişti din Botoşani.»
Deasupra
carului funebru, tras de 6 cai, atârna coroana nefericiţilor părinţi ai
decedatului, cu inscripţia: «Scumpului nostru fiu, Maria şi Mihai Popovici.»
Iar pe sicriu o coroană a Clubului de lectură din localitate, şi de jur
împrejur coroane mai mici, de flori naturale.
Cordoanele
erau purtate de tinerii: L. Olivenbaum, Ad. Rosenzweig, P. Moţoc şi Godinescu,
având fiecare alăturea câte-un vânător cu arme şi unelte de vânat de-ale
defunctului, care, ca şi părintele său, fusese un pasionat vânător”; iar după numerosul convoiu ce urma pe
jos carul funebru, şi ‘n capul căruia păşea trist şi abătut părintele amărât,
urmau mai mulţi alţi vânători, purtând resturile de arme ale regretatului coleg
şi cânele său de vânat.
După muzica
compusă de orchestra Paraschiveştilor, urma apoi un lung şir de trăsuri, în
fruntea cărora de remarca: trăsura de plimbare şi docarul de vânătoare a
defunctului, ambele îmbrăcate în negru; apoi desolata mumă, însoţită de d. Dr.
Politzer; în fine un întreg convoiu de trăsuri.
Atât la biserică, cât şi la cimitir, s’au
pronunţat câte-o alocuţiune de ocazie, pe cât de scurte, p’atât de viu simţite
şi mişcător rostite, - cea întâi de cătră tânărul Panaite Stavăr, elev în
farmacie, - cea d’a doua de cătră tânărul Adolf Rosenzweig, de asemenea amic
intim al defunctului, adânc desolat de perderea încercată”[4].
Deși
decedatul a fost un iubitor al câinilor, în special al celor de vânătoare,
cauza morții i s-a tras, culmea ironiei, de la un patruped de talie mică, atins
cel mai probabil de rabie (turbare)[5].
Acest amănunt îl aflăm din presa ieșeană, care, impresionată de această
întâmplare cu final nefericit, avea să obțină mai multe informații pentru
cititorii ei.
„Prin luna August 1896, tânărul Vasile M.
Popovici s’a dus la preumblare cu câțiva prieteni ai sei. Pe strada mare el
este mușcat de un mic cățel; la care mușcătură nu s’a atras nici o atenție.
Rana provocată, după câteva zile s’a cicatrizat și a început să lucreze în
corpul lui...
Bietul băiat!! nu avea nici cea mai mică
bănuială că moartea ș’a pus ochiul pe iel. După un intreval de 8 luni în ziua
de 17 Martie seara pe la 6 oare, boala și-a aratat primele simptome.
Au fost chemați d-nii d-ri. Politzer, Henic,
Goilav, Olivenbaum etc. care s’au dat toată osteneala și tot zelul artei lor
dar toate au fost în zadar. În ziua de 21 a. c. Ora 4 jum. de noapte, Vasile
Popovici moare (...)”[6].
Text de Ioan Iațcu
[1]„Curierul de Iassi”, anul III, nr. 41, joi,
28 mai 1870, p. 2.
[2] „Voacea Botoşanilor”, anul VI, nr. 15, duminică, 28 iulie 1885, p. 2.
[3] Idem,
anul VIII, nr. 30, duminică, 3 august 1887, p. 3.
[4] „Curierul
Român”, anul XII, nr. 10, duminică, 30 martie 1897, p. 2-3.
[5] Supoziția mea este întărită și de informația oferită de actul său de deces, cu nr. 199, din 22 martie 1897, care se păstrează la Arhivele Naționale ale României-Serviciul Județean Botoșani, Registrul Stărei Civile pentru morți Botoșani, 1897, nr. inv. 774, vol. I, fila 201.
[6] „Evenimentul”, anul V, nr. 1203, marti, 25
martie 1897, p. 1202-1203.
Comments
Post a Comment