Misterele Botoșanilor 23
O CITITOARE ÎNDRĂGOSTITĂ DE POEZIILE LUI EMINESCU: ELENA MAICAN
Pagină
din „Convorbiri Literare” (anul XVII, nr. 11, 1 februarie 1884, p. 416)
În această istorisire vom descoperi o contemporană a poetului Mihai Eminescu: și anume Elena Maican, căsătorită Ciolac.
Elena, alintată de cei
apropiați Nuța, s-a născut la 6 mai 1870, în familia maiorului Mihalachi și a
soției sale, Eufrosina Maican. Pe când avea vârsta de 20 de ani, cu prilejul
diverselor baluri ale înaltei societăţi, tânăra avea să se remarce drept una
dintre frumuseţile Botoşanilor.
Monumentul funerar al familiei Maican din Cimitirul „Eternitatea” Botoșani, în situația din 2022 (foto Ioan Iațcu)
Familia Maican. De la stânga la dreapta, de sus în
jos: Eufrosina, Mihalachi și Elena. Fotografii de pe monumentul funerar din Cimitirul „Eternitatea”
Botoșani (foto
și prelucrare grafică Ioan Iațcu)
În linia scrierilor lui Mihail Văcărescu (alias Claymoor), renumitul cronicar
al capitalei, Ioniță Scipione Bădescu – un fost colaborator
al lui Eminescu și Caragiale la ziarul „Timpul” și patron al ziarului local „Curierul
Român” – ne-a lăsat câteva descrieri ale respectivelor
evenimente petrecute în saloanele Botoșanilor. Cronicile sale au surprins-o și
pe tânăra fată de boieri botoșăneni. În înfățișarea ei, publicistul s-a inspirat,
în dese rânduri, din creațiile în versuri ale prietenului său, poetul Mihai Eminescu.
Trebuie să precizăm că descrierea fetei apare și în alte publicații botoșănene,
cum ar fi „Voacea Botoșanilor” și „Libertatea”, așa cum vom vedea în rândurile
următoare.
Scipione
Bădescu. Fotografie de pe monumentul funerar din Cimitirul „Eternitatea”
Botoșani
(foto și prelucrare grafică Ioan Iațcu)
O primă referire la Ilenuța
o întâlnim în cronica dedicată balului organizat de Societatea Femeilor Române
din Botoșani (prezidată de Ruxandra Sofian), care a avut loc la 16 ianuarie
1890, în saloanele Cercului Militar. În acel „drăguț buchiet de domnișoare”, ce
„dădea o strălucire desăvârșită petrecerei”, se afla și „d-ra Maican, un
luceafăr de curând apărut”, care, în
vârtejul dansului, ieșea în evidență prin îmbrăcămintea ce o purta – o „toaletă
atlas bleu-pâle”[1].
De asemenea, Elena este menționată
și în cronica balurilor din februarie 1890, când, la același Club Militar din
oraş, a avut loc un eveniment monden, cu participarea mai multor doamne şi
domnişoare din familiile de vază ale urbei. La serată a apărut și „d-ra Maican,
foarte bine, în alb, corsaj decoltat şi garnisit cu flori naturale,
dănţuitoare, pe atât de infatigabilă cât şi de merit”[2], după cum consemna cronica
vremii.
La balul Crucei Roşii, un
eveniment organizat, peste puţin timp, în spaţiile aceluiaşi club, la 3 martie
1890, „d-ra Hélène Maican” s-a evidenţiat drept o „frumuseţă fără pretenţiune,
dar care se impune, atrăgătoare, în luxoasa-i toaletă rose, acoperită de gaze”[3]. De altfel, această ţesătură
foarte subţire, transparentă şi lejeră, este menționată și într-un vers al
poeziei „Ghazel”, scrisă de Eminescu în 1873: „Abia al hainei tale gaz de
umăru-ți se ține”.
Același eveniment monden este reiterat și în anul următor. La
respectiva petrecere, domnișoara Maican s-a înfățișat purtând „costume de
gaz-galben”[4],
fiind considerată „superbă”, dar și o
„dănțuitoré de primul rang”[5].
Datorită stării precare
de sănătate, tânăra lipsește de la întrunirile organizate în 1892, însă o
reîntâlnim la balul de la cercul militar organizat în luna ianuarie 1893. În
rândurile unei mulțimi de „gingașe și gentile” domnișoare prezente la serata
dansantă, „care de care mai vesele și mai neobosite dănțuitóre”, se afla și „Elena
Maican, pe cât de frumósă, p’atât şi de elegantă, în galben”[6].
În vremurile de
altădată, lunile de iarnă erau dedicate petrecerilor publice, întrucât
perioadele călduroase erau rezervate treburilor de la moșii. Astfel, în sezonul
rece, balurile organizate în scop caritabil deveniseră o obișnuință, de la care
Elena Maican nu putea să lipsească. În această serie de evenimente se înscrie
şi petrecerea dansantă organizată în prima zi a lunii februarie 1893 de către „Societatea
Domnişoarelor din Botoşani”, o „gingaşe şi nobilă asociaţiune, constituită în
generosul scop de-a îmbrăca pe elevii şi elevele fără mijloace de pe la
diferitele şcoli ale urbei”[7].
Elena nu a lipsit nici
de la balul societăţii studenţilor universitari ieşeni, „Solidaritatea”, un
carnaval care s-a dovedit a fi extrem de „animat şi strălucitor”. Alături de
mama sa, Ecaterina, care venise îmbrăcată „în bleu electrique”, domnişoara
Elena Maican a apărut – așa cum numai publicistul Scipione Bădescu putea să o
înfățișeze, citând din poezia lui Eminescu „Venere și Madonă” – „sublimă ca
«gândirea unui împărat-poet», în rose”[8].
Toate aceste descrieri,
pline de figuri de stil, vin să completeze și să dea culoare singurului ei portret
monocrom ce ni s-a păstrat până astăzi, pe monumentul funerar de la Cimitirul
„Eternitatea”.
*
În ziua de 22 august
1893, Elena Maican s-a căsătorit cu Emanoil (Emil/Miluță) Ciolac (15 mai
1865-1944), fiul Mariei (Marghioliței) și a lui Gheorghe (Ghiorghiță) Ciolac, stăpânii
moșiei Mihălășeni de pe Valea Başeului.
Căsnicia tinerilor nu a
durat mult. Elena a murit de tuberculoză, într-o zi de joi (14 februarie 1896),
la Menton (Côte d’Azur). În această stațiune, situată în Alpii maritimi ai
Franței, ea își „petrecea iernile celor din urmă 2-3 ani, pentru căutarea
șubredei sale sănătăți”, mai ales că își „perduse, abia cu o lună mai înainte,
unicul fruct al scurtei sale căsnicii”, pe „Corinuța, un îngeraș de copilă,
abia de doi ani de zile”.
Cu ocazia discursului
funebru rostit în ziua înmormântării, Scipione Bădescu a descris și cea din
urmă întâlnire cu această tânără „romanțioasă”, care s-a desfăşurat în parcul
sanatoriului doctorului Hermann Poras, stabiliment de mare ținută inaugurat în
1892:
în cursul unei
escursiuni de plăcere din vara trecută [1895-n.n.], întâmplarea mă abătuse pe
la Solca, una din stațiunile balneare cele mai atrăgătoare ale dulcei noastre
provincii desmembrate: Bucovina. Este ultima oară, când am avut onoarea de-a
revede și-a convorbi câteva momente cu mult regretata d-nă Elena Ciolac.
Respira, – înspre apusul unei zile de adevărată splendoare a naturei, po bancă
așezată la adăpostul unui copac, – respira, zic, aerul limpede și renviorător
al bradului de munte, ținând în mână-i o carte întredeschisă: volumul de poesii
al lui Eminescu, – una din lecturile sale favorite, – iar pagina întredeschisă
purta titlul uneia dintre cele mai sărbătorite azi scrieri ale poetului:
«Somnoroase păsărele».
Părea atăta armonie, în acel moment, între
sufletul candid, cult și visător al duioasei meditătoare, puțin suferindă p’atunci,
și ’ntre sublima melancolie a poetului, esprimată în acele versuri (…)[9].
*
Doliul soţului nu a
ţinut foarte mult. În anul următor, la 15 iulie 1897, Emanoil s-a recăsătorit
cu Profira Morțun, fiica lui Emanoil Morțun, mare proprietar şi senator din
Fălticeni[10].
Logodna celor doi s-a încheiat la Botoșani, în casa „d-nei şi d-lui inginer”
Carol Hynek, „mătuşa şi unchiul prea gentilei logodnice”[11].
Dar mai multe istorisiri
despre aceste personaje din familia Ciolăceștilor vom afla în viitoarele
postări.
Text de Ioan Iațcu
[1] „Libertatea”, anul I, nr. 49, joi, 18
ianuarie 1890, p. 3.
[2] „Voacea Botoşanilor”, anul XI, nr. 6,
sâmbătă, 24 februarie 1890, p. 2.
[3] Idem, anul
XI, nr. 8, duminică, duminică, 18 martie 1890, p. 2.
[4] Idem, anul XII, nr. 10, duminică, 10
martie 1891, p. 3.
[5] „Curierul
român”, anul VI, nr. 8, marti, 5 martie 1891, p. 2.
[6] Idem, anul
VIII, nr. 1-2, marţi 12 ianuarie 1893, p. 2.
[7] Idem, anul VIII,
nr. 5, joi, 28 ianuarie 1893, p. 3.
[8] Idem, anul VIII,
nr. 7, duminică, 14 februarie 1893, p. 3.
[9] Idem, anul XI, nr. 7-8, duminică, 10 martie
1896, p. 2.
[10] Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, 2, Boierii,
ediţie îngrijită de M. Lutic, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică
„Sever Zotta”, Iaşi, 2005, p.
105.
[11] „Curierul român”,
anul XII, nr. 26-27, joi, 3 iulie 1897, p. 1.
Comments
Post a Comment