Misterele Botoșanilor 18
DE LA PEȘTIȘORUL DE AUR LA PEȘTELE DIN
„EPOCA DE AUR”:
O POSIBILĂ FORMĂ DE MEDIERE ÎNTRE GENERAȚII
Primele contacte cu produsele unei fabrici de sticlă s-au
petrecut în 1998, când am avut șansa să particip, alături de mai mulți tineri
plasticieni, la o tabără de creație având ca temă principală pictura pe
porțelan. Organizatorii de la acea vreme, Societatea „Expo Art” din Botoșani, ne-a
facilitat experimentarea unor tehnici specifice, inedite pentru noi, în atelierele fabricii „Stipo” Dorohoi (județul Botoșani). Acolo, dar și
la alte ateliere de sticlărie private din oraș, cum a fost cel al artistului
sticlar Ioan Nemțoi, am avut posibilitatea de a observa procesul de fabricare a
diferitelor piese de sticlă. La plecarea din micul atelier al consacratului artist
dorohoian, fiecare a luat cu sine mici suveniruri, primite de la echipa sa de
sticlari, cea care, la gura cuptorului, prin mânuirea cu precizie a pastei
incandescente, ne-a modelat pe loc mici figurine de sticlă, sub formă de căluți,
păsări acvatice etc.
*
Tema de față își propune să aducă în prim-plan un subiect
astăzi tratat în batjocură, catalogat drept un kitsch al timpurilor trecute – pe considerentul că se producea în
serie –, iar atunci când nu există suficiente argumente să fie clasificat
drept un simbol al perioadei comuniste. Este vorba despre peștele de sticlă.
Istoria aparției sticlei coboară în Mesopotamia mileniului
al II-lea a. Chr., când este atestată – pe baza unei tăblițe descoperită la Tell
Umar (pe Tigru) – producerea ei de către artizani specializați[1].
Vase de sticlă ichtiomorfe descoperim în Egiptul faraonilor. Un astfel de
recipient a fost scos la lumină în timpul unor săpături de la El-Amarna și
aparține perioadei istorice corespunzătoare dinastiei a XVIII-a (1550/1549–1292
a. Chr.). Piesa se păstrează la British Museum din Londra[2]
(Fig. 1).
Aceste tipuri de vase de sticlă au fost produse în timpul
epocii elenistice, pentru a atinge apogeul în perioada romană. Un pește de
sticlă destinat păstrării parfumurilor se află în Corning Museum of Glass,
Corning (New York), fiind produsul unui atelier din estul Mediteranei[3].
Pești de sticlă au ajuns până în Orientul Mijlociu, ca importuri romane, așa cum este un vas de acest tip descoperit în Begram (Afganistan) (secolul I p. Chr.)[4] (Fig. 2).
De la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea
p. Chr. provine celebrul „Konchilienbecher”, descoperit într-un coemetrium din Trier, pe suprafața
căruia sunt redați, în altorelief, pești în asociere cu cochilii[5].
Fig. 2. Vas de sticlă descoperit în Begram (Afganistan)(apud R. Mairs, Glassware from Roman Egypt at Begram…)
Însă cea mai spectaculoasă piesă de proveniență romană, descoperită
în barbaricum, deci apropiată de
spațiul nostru, este cea de la Czarnkówek (Polonia). Cu prilejul săpăturilor
arheologice, în mormântul unei tinere a fost identificat un pește din sticlă.
Descoperirea funerară a fost datată în secolele II-III p. Chr.[6]
(Fig. 3). Piesa se află în Muzeul din Lebork, fiind inclusă în expoziția
permanentă. Plecând de la această descoperire, într-un studiu cu carcater
sociologic, istoricul Małgorzata
Litwinowicz, în dese rânduri,
a făcut referire la diversele colecții de pești de sticlă realizați în
importante fabrici de profil din Polonia anilor ’70-’80 (Krosno, Dąbrowa
Górnicza, Ząbkowice) (Fig. 4)[7].
***
În acest material ne propunem o mică radiografie a apariției
și dezvoltării acestui motiv al artei de masă, produs de către meșterii
sticlari români, făcând apel la presa scrisă.
Una dintre primele informații aparține scriitorului și
jurnalistului Ion Arieşanu (1930-2019), iar titlul este unul sugestiv: „Peştele
de sticlă”. În 1963,
scriitorul ardelean face o călătorie la fabrica de sticlă de la Tomești,
situată nu departe de Făget (județul Timiș), unde ia contact cu condițiile de
muncă ale sticlarilor, dar și cu avatarurile respectivului centru industrial.
Iată pasajul în care el face referire la faptul că, în această fabrică, se
produceau astfel de pești de sticlă, cărora meșterii sticlari le acordau o
importanță deosebită. Aspectul reiese din spusele și gesturile maistrului
Gheorghe Stanemir, un veteran al respectivului centru de sticlărie și principalul
interlocutor al jurnalistului:
„(...) nu
peste mult, zicea tovarăşul director Coroi, vom face si noi sticlărie fină...
Ştii, noi ăștia cîțiva, mai bătrîni, care am rămas mai departe, după pensionat,
în fabrică, Schom Wenzi, cel mai bun si mai bătrân suflător, cu 10 copii din
care 7 lucrează la noi, în fabrică, Krump Albert, maistru la pictură și eu, ne
confundăm, ca să zic și eu așa, cu fabrica. Cînd mă gîndesc la sticlele de
lampă de acum treizeci–patruzeci de ani, singurul produs, pînă la acele 280 de
sortimente pe care le scoatem noi. Servicii fine, pahare cu picior, vase
cizelate, bomboniere cu rubin, pictate în cele mai neînchipuite desene, gravate
cu dibăcia gravorilor noștri, cînd mă gîndesc la noi, unde am ajuns noi,
sticlarii, unde au ajuns tinerii ăștia suflători, pe care-i vezi cum se mișcă
aici, că 80 la sută sînt tineri, care au învățat de la mine să facă și primul
picior de pahar și prima vază fină și primul pește de sticlă colorată, atunci
inima mi se umflă... Cum spun scriitorii că se umflă inima ?..
—
Nu
știu, depinde la ce te gîndești dumneata...
—
Uite,
eu zic, fiindcă așa am citit și așa simt și eu, că inima se umflă ca o pînză pe
care o bate vîntul, și care mișcă barca, o mută din loc, de colo- colo. E bine
spus ?
—
Destul
de bine.
—
Iar
acest pește de sticlă pe care ţi-l dau eu dumitale amintire cu ce aș putea să-l
compar ?
—
Cu
nimic. El spune destul despre suflătorii sticlari fără să mai avem nevoie și
de-o comparație.
—
Ai, ai,
voi, scriitorii ăștia...
(…)
Am primit de la bătrînul maistru Stanemir un pește miniatural de sticlă. E
transparent, are culoarea zahărului ars, ca a cocoșeilor pe care îi sugeam în
copilărie în târguri, și cum privesc acum la el, la gura lui deschisă, avidă să
înghită apa, la aripioarele sale încremenite, gata de un zbor subaqvatic, la
întreaga lui întăţișare de bibelou mort, deodată îmi reînvie înainte tot ce se
leagă de nașterea obscură a acestui pește din sticlă. Revăd cuptoarele cu guri
incandescente în pîntecul cărora, colcăie sticla aprinsă, lichidă, revăd
suflătorii cu torsurile goale, cu feţele încinse, mînuind beţele de suflat prin
aer ca pe niște baghete magice, gravorii tăcuți de la polizoare, pictorii
aplecaţi peste culorile vii și toţi ceilalţi oameni care dau suflu din suflul
lor sticlei, transformînd-o dintr-un banal siliciu în opere de artă, în care
transparenţa și sunetul devin atributele cele mai de preț. Toate acestea îmi
revin înainte cu o limpezime, să zic, de cristal și peștele acesta obscur, cu
ochii negri ca două grăunțe de huilă, îmi devine pe dată un obiect de preţ, un
fel de pusculiță transparentă în care am pus la păstrare câteva amintiri”[8].
Totuși, iată cum este perceput acest artefact al timpului de
către jurnaliștii din Timișoara atunci când aceștia fac referire la produsele
de sticlă ce se expuneau în galeriile Magazinului „Bega” din central orașului,
complex comercial inaugurat în 1973:
„Despre vitrine, frumoasele vitrine ale orașului, s-a mai scris la
această rubrică. De această dată, nu ne face deloc plăcere să semnalăm o vitrină urâtă, prin ceea ce ea este dar
și prin ceea ce presupune și recomandă: este vorba despre una dintre vitrinele
magazinului «Bega», în care sunt așezați zeci de pești din sticlă pe câte n-am
mai vrea să-i mai vedem în niciun magazin, cu atât mai mult într-o vitrină. Și
asta în situația în care raionul de sticlărie al magazinului este ticsit de
articole de bun simț”[9].
Intervenția vitrinierilor nu a întârziat să apară, iar afectul
a fost anunțat în presă cu mare zgomot:
„Operativitate: Au dispărut peștii de sticlă din vitrina Magazinului
BEGA: e mai puțin important dacă schimbarea s-a produs în urma notei noastre –
deci, felicitări pentru operativitate”[10].
De asemenea, peștele din sticlă apare ca laitmotiv și în
presa din capitala țării. De data aceasta, opiniile vin din Ardeal, fiind
publicate în paginile „României libere”. La rubrica „171147”, coordonată de ziaristul Marius Georgescu, găsim următorul
text trimis de un corespondent din Târgu-Mureș, pe nume Ion Avram. Titlul
materialului este unul foarte simplu – „Pești
de sticlă”:
„– Cine le-o fi dat ideea asta cu peștii nu știu, dar vă rog să mă
credeți că nu a fost deloc inspirat. Pești negri, violeți, albaștri, albi,
galbeni, cafenii, cu picățele, dar ce vorbesc eu, sunt de toate culorile și
dimensiunile.
– În ce acvariu ați spus? Niciun acvariu; cine
a mai pomenit până acum asemenea pești. Cei de care vorbesc eu sunt de sticlă
și-i puteți întâlni în unitățile comerciale ale cooperației de consum din
județul Mureș, în magazinul din piața cartierului 7 Noiembrie. Sunt aici mii de
exemplare cu forme care de care mai ciudate. Vreo 200 sunt numai în vitrină. În
magazin nu găsești altceva decât pești de sticlă.
– Or fi având desfacere mare…
– Vânzătorul mi-a spus că nu a vândut în
ultimele cinci săptămâni nici o bucată, în schimb a primit peste 360 de pești
de model mare, de trei kilograme.
– De ce nu se vând?
Vă spun sincer că eu n-aș pune așa ceva în casă pentru nimic în lume. Sunt de un gust cu totul îndoielnic șI de asta nu-i cumpără nimeni. În schimb, după câte am auzit, așa ziși artizani lucrează de zor la o nouă serie…”[11].
Prozatorul și publicistul Ioan Grigorescu (1930-2011), cunoscut
și ca realizator de reportaje televizate, într-un articol din 1980, intitulat „Spectacolul lumii: Kitsch”, amintește de
peștii de sticlă ce se vindeau drept suveniruri, dar care erau produși peste
hotare:
„Sunând ca un scuipat slobozit printre dinți, cuvântul acesta are, pentru prostul gust, forța unui irezistibil magnet: Kistch. Kici. (…) Și pe la noi, uneori, mai ales prin locurile frecventate de turiști, răsar în timpul sezonului, ca ciupercile după ploaie, barăci și tarabe înțesate cu false produse «folclorice» – rame și scrumire din cochilii de scoici pe care scrie «Suvenir din…» ceramică zugrăvită strident cu vopsele «Duco», sculpturi hidoase înfățișând ciobănași zbanghii, chipiuri și poșete de iască, flori de vinilin, păpuși din burete de plastic, pești de sticlă, cuiere din coarne de bovine, de ovine, de caprine, statuete de gips, «bibilouri» turnate în acryl, mărgele din fasole colorată, din feliuțe de sâmburi de piersică, din boabe de linte, «mileuri» din falsă dantelă, carpete cu «Răpiri din Serai»”[12].
În articolul „Descrierea freziei” din 1983, prozatorul George Bălăiță (1935-2017)
pomenește și el de această piesă decorativă, nelipsită din casele multor români.
Peștele era o caracteristică a design-ului interior din locuințelor anilor
’70-’80.
„Am cumpărat de la florăria din Piața Amzei, șapte frezii. Erau ceva mai
cărnoase decât de obicei, asta le dezavantaja. Nu erau foarte proaspete. Nu
aveam însă de ales. De fapt, nici nu le-am dat prea mare atenție. Există o
anume rutină a cumpărării florilor, nu? Și apoi, „explicate” doar prin emoții
pasagere, florile își pierd profundele semnificații și orice analogie devine
ridicolă. Inefabilul o dă, ca să spun așa, pe kitsch, capătă crustă, poate fi
luat în mână și pus pe noptieră lângă peștele de sticlă…”[13].
Din arealul Moldovei, mai exact de la Botoșani, provine
articolul semnat de Maria Dănilă, intitulat „Bibelourile”:
„Dintr-o dorință firească de a ne înfumuseța interiorul, de a-l face cât mai plăcut, cât mai intim, se întâmplă să ajungem la efecte nedorite care să sugereze – nu o dată – ideea unui compromis între vitrina unui magazin de porțelanuri, de artizanat sau de librărie. Aduse la întâmplare, prin cine știe ce asociații, putem întâlni pe mobile ferestre până la 20 (!) de tigri, lei, arici, sau căței de porțelan, iepurași pufoși, pisici din burette roz și maron, pești de sticlă, vaze, flori artificiale – toate în aceeași încăpere”[14].
*
Și pentru că ne-am apropiat de părțile Dorohoiului, dorim să evidențiem că, la Întreprinderea de Sticlărie și Porțelan Dorohoi, sticlarii suflători – perfecționați la fabrica din Avrig (jud. Sibiu) – realizau pești din sticlă apelând la propria fantezie. Pentru modelarea lor erau necesare trei elemente principale: sticlă (material solubil pentru transparență), rubin (roșu, portocaliu) și opal (alb)[15]. Rubinul, care se aducea în secțiile de producție sub formă de calupuri, era socotit ca fiind cel mai prețios. Valoarea unui pește din sticlă era dată de prezența acestui material, care venea să asigure o dominantă cromatică caldă. Peștii de sticlă nu semănau unii cu alții, astfel că fiecare era diferit, întrucât nu era realizat după un STAS (Fig. 5-6).
Nu este exclus ca peștele de sticlă să fi ajuns pe filiera
meșterilor sticlari din spațiul central-european (Boemia) ori adriatic
(Murano-Veneția). Un asemenea obiect, ce putea fi lesne asociat cu simbolul
creștin, a putut fi integrat cu destulă ușurință în societatea românească. De
altfel, tehnica modelării figurinelor zoomorfe (porumbei, păuni, câini, urși)
este atestată în vechile ateliere de sticlă din Transilvania veacului al
XIX-lea[16].
Cel mai probabil, tehnica execuției peștilor a fost
transmisă sticlarilor dorohoieni în perioada formării lor în fabrica Avrig,
centru continuator al vechii glăjării de la Porumbacu de Sus, ca de la îndrumător
la ucenic. Peștii din sticlă multicoloră puteau fi oferiți drept cadouri unor
persoane apropiate ori ca răsplată pentru unele servicii personale, dar și
pentru a obține bunăvoința cuiva.
Achiziționarea peștelui de sticlă era un gest cu profunde
conotații burgheze, întrucât moda cumpărării obiectelor decorative în număr
mare și fără valoare deosebită își are originea în veacul al XIX-lea[17].
Spre exemplu, după criza din anii postbelici, în Polonia crește standardul de
trai și apare un fenomen de consumerism, oamenii manifestând o dorință de a
acumula lucruri extrem de variate[18].
Acest fenomen, de altfel, se face resimțit și în România anilor 1970, întrucât,
pe alocuri, ambele spații aparțin unui alfabet cultural comun.
*
În ultimii ani, se constată reiterarea unor centre de
sticlărie prin crearea cel puțin a unor proiecte muzeale de arhitectură (pe
hârtie și suport digital, deocamdată)[19],
dar și a unor colecții private. Un exemplu poate fi cel al muzeului de la
Pădurea Neagră (jud. Bihor)[20].
O asemenea colecție de pești de sticlă poate fi binevenită nu
numai într-un muzeu tehnic sau de istorie, ci și într-unul de științele naturii
sau de tip acvariu. Spre exemplu, la celebrul „Oceanografic” din Valencia
(Spania), la magazinul de suveniruri, se găseau expuși spre vânzare mici
delfini de sticlă, așa cum este exemplarul achiziționat în 2020 cu scopul de a
ilustra tema de față (Fig. 9).
Dezvoltarea conceptului de „storytelling” în mediul muzeal
poate, în cazul acestei teme, să pornească de la bine-cunoscuta poveste „Peștișorul
de aur”. Lectura unei astfel de scrieri fantastice pentru generațiile mai
tinere va putea face trecerea către înțelegerea deceniilor trecute, prin
intermediul acestor artefacte de sticlă, cu varietatea lor policromă aproape infinită.
De altfel, respectiva temă are adresabilitate tuturor categoriilor de vârstă.
Departe de noi se află intenția de a așeza pe aceeași treaptă artefactele Antichității cu cele produse în fabricile din estul Europei, ce au avut la dispoziție materiale și tehnologii specifice veacului al XX-lea. Tema este, de fapt, o pleadoarie pentru încercarea de a recupera și păstra, pe cât este posibil, astfel de obiecte, având în vedere că ele nu se mai fabrică demult în țara noastră. Și pentru că „timpul fuge fără să se mai întoarcă”, în curând asemenea piese nu vor mai putea fi accesibile, sub aspect cantitativ (și calitativ), în vederea completării colecțiilor muzeale, cu scopul de a acoperi perioade din istoria recentă a României, iar cei care lucrează în muzee o știu prea bine.
Text de Ioan Iațcu
[1] S.-P. Boțan, Vase de sticlă în spațiul dintre Carpați și
Prut (secolele II a. Chr. – II p. Chr.)/ Glass Vessels between the Carpathian
Mountains and the Pruth River (2nd Century BC – 2nd
Century AD), Pontica et Mediterranea IV, Mega Publishing House,
Cluj-Napoca, 2015, p. 29, nota 127.
[2] https://www.britishmuseum.org/collection/object/Y_EA55193
(accesat la 5 decembrie 2023).
[3] https://www.cmog.org/artwork/fish-2
(accesat la 6 decembrie 2023).
[4] R. Mairs, Glassware from Roman Egypt at Begram (Afghanistan) and the Red Sea
trade, în British Museum Studies in
Ancient Egypt and Sudan, 18, 2012, p. 7, nota 3.
[5] https://ancientglass.wordpress.com/2018/10/10/roman-glass-fish-ornament/
(accesat la 5 decembrie 2023).
[6] J. Andrzejoeski, A. Krzysiak, J.
Schuster, Dzień, w którym wypłynęła ryba/
The day the fish came out, în J. Andrzejowski, M. Pruska, J. Schuster
(eds.), Z głębin czasu. Opowieść o pewnej
rybie/ From the Depth of Time. A Tale About a Fish, Monumenta Archaeologica
Barbarica, Series Popularis, Tom. 2, Muzeum w Lęborku,
Lębork-Łódź-Schleswig-Wsrszawa, 2021, p. 11-24.
[7] M. Litwinowicz, Pod skrzydłem, pod płetwą. O szklanej rybie/ Beneath a Wing, Beneath a
Fin. The Glass Fish, în J. Andrzejowski, M. Pruska, J. Schuster (eds.), op. cit., p. 91-93, fig. 91-92.
[8] „Scrisul Bănățean”, anul XIV (111), nr.
7, iulie 1963, p. 66-73.
[9] „Orizont”, Serie Nouă,
anul XXVI, nr. 27 (383), 4 iulie 1975, p. 6.
[10] Idem , anul XXVI, nr. 29 (385), 18 iulie
1975, p. 6.
[11] „România liberă”, anul
XXXIII, nr. 9400, miercuri, 15 ianuarie 1975, p. 3.
[12] „Luceafărul”, anul XXIII, nr. 23 (945), 7 iunie 1980, p. 8.
[13] „România Liberă”, anul XLI, nr. 1193, 10 martie 1983, p. 2.
[14] „Clopotul”, anul XXIV, nr. 2170, sâmbătă, 6 aprilie 1968, p. 3.
[15] Am păstrat denumirile pentru tipurile de sticlă utilizate, așa cum mi-au fost relatate de către un sticlar-suflător, care a lucrat în anii ’70–’80 la fabrica dorohoiană.
[16] L. Fulga, Sticlă transilvăneană (sec. XVII-XIX), Editura C2 Design, Brașov,
1997, cat. 21, 28, 60, 120, Pl. 2/5.
[17] M. Litwinowicz, op. cit., p. 93.
[18] Ibidem.
[19] https://diplomafestival.ro/portofolii/muzeul-fabricii-de-sticla-padurea-neagra
(accesat la 5 decembrie 2023).
[20] https://www.allorigine.it/peste_de_sticla/
(accesat la 5 decembrie 2023).
Comments
Post a Comment