Misterele Botoșanilor 15
PAȘTELE ÎN DIASPORA ROMÂNEASCĂ DE ALTĂDATĂ
În fiecare an, de Paști,
gândurile noastre, pline de afecțiune și speranță, se îndreaptă și către cei plecați spre alte zări
– la muncă, la studii sau cu alte treburi: rude, prieteni, colegi, vecini ș.a.
Numiți, în mod generic, „diasporeni”, acești conaționali, rupți de locurile de
baștină, simt și ei la fel, poate chiar mai profund. Asemenea trăiri lăuntrice aveau
și românii de acum un secol, iar ele transpar din scrierile lui Tiberiu Crudu (1882-1952),
figură de marcă a învățământului botoșănean din prima jumătate a veacului al
XX-lea.
Tiberiu Crudu s-a născut
în satul Tudora. Cursurile primare, începute în localitatea natală, le-a
finalizat la Școala „Marchian” din Botoșani. În perioada 1894-1901 a învățat la
Liceul „Laurian” , promovând ultimele trei clase ca premiant. Începând cu 1902
a activat ca pedagog la Institutele Unite din Iași. În capitala Moldovei a
urmat cursurile Facultății de Filozofie, obținând licența în științele istorice
la 16 martie 1908, cu calificativul magna
cum laude.
A activat ca profesor de
istorie la Gimnaziul Ghica din Dorohoi, începând cu septembrie 1911, de unde
pleacă pentru perfecționare la Paris. În timpul studiilor doctorale, el a
audiat cursurile unor renumiți profesori la Sorbona și Collége de France, dar declanșarea
Primului Război Mondial îi va întrerupe pregătirea academică. După
demobilizarea sa (1918), el se dedică dezvoltării învățământului botoșănean,
activând ca director al Școlii normale de învățători „Mihai Eminescu” din
Botoșani (1919-1933). Ulterior, a funcționat ca profesor de istorie la Liceul „A.
T. Laurian” din localitate. A dus o laborioasă activitate cărturărească,
conferențiind pe teme de istorie și cultură românească, în cadrul Ligii Culturale
„Nicolae Iorga” din Botoșani. La Paris, la 13 noiembrie 1913, el s-a căsătorit
cu institutoarea Blanche Marguerite Georgette Comparat de Bercanay (1895-1962),
care îl va urma în locurile sale de baștină. Cei doi soți își află odihna
veșnică într-un cavou aflat pe latura de sud a capelei cu hramul „Învierea
Sfântului și Dreptului Lazăr” din Cimitirul „Eternitatea” (Botoșani)[1].
Asemenea celor petrecute
la mormintele primarului Vasile D. Vasiliu și ale pianistei Elena (Rusela)
Ciollac, bustul ridicat de către discipolii săi, în semn de omagiu, a fost, din
nefericire, furat.
În rândurile de mai jos,
publicate de acest strălucit pedagog sub titul „Desrădăcinați”, în
„Informatorul”, un hebdomadar condus de avocatul și publicistul Ramiro G.
Neculau, vom descoperi atmosfera din preajma și din timpul sărbătorilor
pascale. Aceasta este surprinsă atât în părțile de nord ale Moldovei – mai
precis în Botoșani și în Tudora natală a autorului – cât și în diaspora
pariziană.
„Din toate părțile auzim svonul sosirii
sărbătorilor!...
Unde ne întoarcem, numai înfrigurări,
pregătiri, bucurii tăinuite. Casele se grijesc, ogrăzile se dirică, livezele se
curăță, florile se seamănă.
Pe străzi lume multă, împestrițată și
pripită. Magazinile, pline de cumpărători. Marfa revărsată în vitrine, dispare
zi cu zi. Țăranii încărcați cu felurite lucruri, părăsesc târgul, cinstind
adalmașuri lungi la barierele deschise.
Veselia oamenilor și pripirea lor e în
acord cu pripirea și veselia firei în care își duc traiul… Pomii își înnoiesc
cu grabă frunzele, își arată cu răsfăț florile, își primesc cu drag oaspeții…
Câmpurile fac la fel…
Pretutindeni înviere, pretutindeni
lumină, pretutindeni sărbătoare!
… Noi, cei veniți dela țară și țintuiți
prin rosturile vieții aici la oraș, ne uităm împrejur ca niște streini.
Nimic nu ne atinge, nimic nu ne
înveselește, nimic nu ne înnoește. Dimpotrivă, parcă totul ne întristează și ne
întunecă.
… Pentru noi nu vin Paștele! Nu! Nu!
Cuprinși de melancolie, gândul ne sboară
aiurea, departe, în trecut.
… Un sat, cu case vesele și pomi
înfloriți, ne joacă luminos înainte. În ogrăzile măturate cu grijă, se arată
spre porți, pânza albă a pereților văruiți, ferestrele încondeiate cu chindrus,
prispele humuite. Pe supt garduri chiscuie puii, cloștele sar în capul cânilor,
gânsacii făsâe în jururl bobocilor, iar vițeii se uită cu ochi proști la
mieluții ce sbudă spre fântână; un sat, în care copii adorm în mirosul
îmbătător de fericire al citului din care mamele lor le-au croit de mult
rochiți nouă pe de Paști; un sat în care toate grădinile sunt arate și sămănate
ca stratul; un sat, în care de joi dimineață până sâmbătă sara, miroasă numai a
pască și cozonac, iar undele părâului duc broaște în găocile de ouă aruncate
anume în albia lui; un sat în mijlocul căruia scârțâie scrâncioburi de lemn,
hlobanate zilnic de țâncăi neastâmpărați; un sat în coasta căruia strălucește
la soare butea unei biserici mari cu turn înalt, spre care se întind ca să-l
ajungă, vârfuri de brazi negri și falnici; un sat ai cărui viețuitori, în
noaptea Învierii, poposesc liniștiți, ca un stol de paseri ostenite, pe
treptele de piatră ale bisericii, pe iarbă, pe podina brădetului, ocrotind cu
grijă flacăra lumânării ce pâlpâie între degetele îngrădite ghemușor; un sat
întreg, care așteaptă înfrigurat, cu ochii sclipitori de bucurie, să audă
iarăși pe bătrânul lui preot, cântând acelaș «Hristos a înviat din morți» cu care e deprins de ani de zile și care
totuși îl face să tremure cum tremură lumina dintre degetele lor.
………………………………………………
Azi ne
pregătim și noi pentru sărbători. Avem casă, avem masă, avem haine nouă și
munți de găoci de ouă. Avem de toate și tot, dar … n’avem sufletul cu noi. Și
nu-l avem pentru că n’avem înainte nici satul nostru
înflorit, nici biserica cea mare dintre brazi, nici fețele strălucitoare de
bucurie ale țăranilor în mijlocul cărora am crescut, nici pe dascălul Poteraș
care citea gângâit la strană, nici cămeșile de cit, cu puchiței negri la piepți
și manșete crohmolite.
Azi n’avem nimic din toate acestea! Ele sunt departe de noi și ne amăgesc
inima, furând-o către dânsele!
Cu
trupul suntem aici, cu sufletul însă de
mult nu mai suntem acasă la noi!
………………………………………………
În
primăvara anului 1912, serbam Învierea la capela românească din Paris, aproape
de Sorbona. Era lume multă, elegantă, gălăgioasă, veselă… Lumini mari, clădiri
uriașe, sgomot asurzitor. Totul mă stăpânea, mă tulbura, mă obosea. Copleșit, am
plecat genunchii la evanghelie și am închis ochii…
… Un
sat viu, cu pomi înfloriți, cu case albe încondeiate cu chindru, cu miros de
pască și cozonac, cu două scrânciobe în cruce de lemn, cu biserică mare, cu
țărani cuvioși îmbrăcați în cămeși albe și cojoace înflorite, îmi juca luminos
înainte… Iar tata, preot bătrân, cânta duios și blând, anume parcă pentru mine,
«Hristos a înviat din morți, cu moarte pre moarte călcând și celor din
mormânturi, viață dăruindu-le»…
Când
m’am rădicat aveam ochii grei de lacrimi: plângeam după sufletul meu care nu
mai era cu mine!
………………………………………………
Nu,
hotărât, noi, sărmane suflete desrădăcinate, nu mai avem Paști, nu mai avem
sărbători!”[2]
*
În noaptea de Înviere, atunci când, potrivit datinei, creștinii aprind lumini și la căpătâiul celor plecați în veșnicie, pentru a le vesti și lor Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, acei care vor ajunge la Cimitirul „Eternitatea” să-și aducă aminte și de cel care a fost marele dascăl și cărturar Tiberiu Crudu, și, abătându-se pe la mormântul său, să-i aprindă o candelă spre neuitare.
Text
de Ioan Iațcu
[1] Gh. Amarandei, Emil Antonovici, Un înaintaș: Tiberiu Crudu, în „Clopotul”,
anul XXIV, nr. 2242, duminică, 30 iunie 1968, p. 2; Emil Antonovici, Despre Tiberiu Crudu, în „Clopotul”,
anul XXVIII, nr. 3277, duminică, 31 octombrie 1971, p. 2; Ionel Bejenaru, Dicționarul botoșănenilor, în „Caiete botoșănene”,
anul II, nr. 5 (17), 5 mai 1984, p. 4.
[2] „Informatorul”, anul II, nr. 29, duminică,
24 aprilie 1927, p. 2.
Comments
Post a Comment