Misterele Botoșanilor 16
CÂND ARMA NU GREȘEȘTE DECÂT O SINGURĂ DATĂ
Iacobel Ciomac, fotografie de pe monumentul funerar (foto autor)
La începutul lunii august 1916, când atmosfera intrării României în război devenea tot mai intensă, resimțindu-se de la un capăt la altul al ţării, iar întreaga suflare intrase în ultima fază a pregătirilor, ce vor culmina cu participarea la operaţiunile militare alături de Antantă, societatea botoşăneană este surprinsă de un eveniment insolit, cu note de un dramatism nemaiîntâlnit.
Întâmplarea petrecută în seara zilei de 31 iulie avea să marcheze viaţa a două mari și importante familii armeneşti înrudite: Ciomac şi Goilav.
Pentru înţelegerea
celor întâmplate, dăm glas articolelor din presa scrisă, care au relatat pe larg respectiva
dramă petrecută în liniștita urbe din nordul țării:
„Botoşani, 2
August
În Botoşani, de vreo
cinci şase zile, s-a ivit un fel de borfaş – unii cred că ar fi un nebun – care
se introduce seara şi uneori chiar ziua, în casele oamenilor, fură câte ceva şi
dispare. Acest borfaş opera în special în bogatul cartier din jurul grădinei
„Belvedere”.
Astfel, într-o
dimineaţă s-a introdus în casa colonelului dr. Gafencu unde s-a încuiat într-o
cameră, a mâncat dulceaţa, a trecut în altă cameră, a luat o bucată de săpun şi
apoi a dispărut, pe unde a venit. În seara următoare a intrat la directoarea
externatului d-na Buzoianu chiar în localul externatului, provocând dezordine
şi aici.
În altă zi s-a
introdus la d. Lazăr Teodoru, a încercat pe la d. Vasile Isăcescu, la d.
Brăileanu, judecător de şedinţă şi alţii.
După cum se vede că
nu e vorba de cine ştie ce criminal, de vreun ucigaş care să bage spaima în
oameni, aşa că prin nimic nu era justificat ca întregul cartier să se alarmeze,
să se înspăimânte şi să se înarmeze cu puşti şi revolvere încărcate.
Operaţiunile borfaşului însă luaseră proporţii fantastice, în imaginea unora
încât îl vedeau sub forma de «fantomă», alţii că e o femee îmbrăcată
bărbăteşte, alţii că e un bărbat îmbrăcat femeieşte, etc. În realitate nu e
decât un borfaş îndrăzneţ contra căruia poliţia a luat toate măsurile ca să fie
prins.
D. căpitan Oscar
Goilav locuieşte în acel cartier, vis-a-vis de prefectura judeţului. În seara
de 31 iulie spre 1 august avea de musafiri pe d-na şi d. Brăileanu judecător de
şedinţă la tribunal. Conversaţia urmase desigur, în jurul operaţiilor borfaşului
şi întâmplarea de cu o seară înainte, când el se ivise la d. Brăileanu şi cum
întreaga poliţie a fost acolo, spre a-l prinde. Nu trecu mult şi la orele 11 şi
jum. când lumea eşea de la serbarea din grădina «Belvedere», tânărul licean
Iacob Ciomac, îmbrăcat în haine de cercetaş, venind şi el de acolo se desparte
de colegii lui şi intră în curtea unchiului său d. căpitan Oscar Goilav. Fie că
voia să cerceteze dacă părinţii lui sunt acolo, fie că voia să facă o surpriză
unchiului său, venind încet în casă, ca să-i arunce cu «confete», el văzând că
toţi stau în balconul din faţă spre stradă, se tupilă încet pe lângă gardul
grădinei din faţă şi voia să intre în casă prin coridorul de din dos.
Nenorocirea este că a fost zărit de pe balcon de căpitanul Goilav şi cum îşi
făcuse imediat convingerea că acesta trebue neapărat să fie «borfaşul-fantomă»,
înarmat cu un revolver se repede la uşa de la intrarea coridorului şi chiar în
faţa uşei zăreşte pe tânărul Ciomac. Sub imperiul spaimei, căpitanul nu
cercetează îndeaproape cine e şi cum la prima întrebare tânărul surprins n’a
răspuns îndată, descarcă un glonte în aer şi imediat descarcă alte cinci
gloanţe în nenorocitul copil. Patru gloanţe, din care trei în piept şi abdomen
şi unul în mână, au pătruns în corpul tânărului Iacob Ciomac, care scăldat în
sânge căzu jos şi până să sosească ajutoare, încetă din viaţă. Imediat s’a
observat grozava imprudenţă săvârşită de căpitanul Oscar Goilav, care a fost cu
atât mai neexplicabilă cu cât uşor putea să se convingă că are în faţă un
copil, un cercetaş, căci seara era luminoasă ca ziua, lumina electrică din
stradă şi luna plină.
Autorităţile civile
şi militare au sosit îndată la faţa locului. Sărmanii părinţi, înştiinţaţi, au
sosit şi ei şi oricine îşi poate închipui grozava scenă la vederea unicului
copil, întins mort. D. substitut de procuror Ciulei a dispus transportarea
cadavrului la spitalului comunal pentru facerea autopsiei, d. subcomisar
Boltescu [Boldescu-n.n.] a făcut
cercetările preliminare, iar d. maior Dobrescu, comandantul pieţei, a luat
interogatorul căpitanului Goilav”.
Comisă din imprudenţă, crima a fost săvârşită de căpitanul Oscar Goilav. Născut în 1885, acesta a fost un militar de carieră, cunoscut prin activitatea sa în cadrul Regimentului 8 Roșiori din Botoșani. La momentul nefericitei întâmplări, el era şeful biroului de mobilizare și rechiziție din oraș. După cum ne spun și alte gazete, în acea fatidică seară avea să-l împuște „pe însuşi nepotul său, Iacob Ciomac, elev în clasa VI liceală [ciclul 2 liceal – n. n.], în vârstă de 16 ani”[1].
Înmormântarea
„tânărului și nefericitului elev cercetaș” s-a făcut în după-amiaza zilei de 2
august 1914, fiind relatată pe prima pagină a presei din capitală. Astfel,
„cercetașii au făcut onorurile funerare”, iar „la biserică, după serviciul
divin, cercetașul din clasa 8, Valerian Pavlov, a ținut o mult înduioșătoare
cuvântare”[2].
Aşa cum aflăm de pe
monumentul funerar, constând dintr-o cruce masivă de marmură, care a fost
executat de antreprenorul I. Coloni din Focşani, tânărul s-a născut în 1899. La
data dispariţiei avea vârsta de 17 ani. El era fiul lui Vasile (1861-1943) şi al
Constanţei Ciomac (1878-1962), care s-au căsătorit la 27 decembrie 1898[3].
Ultimul nume înşiruit
pe suprafaţa monumentului este cel al lui Carmen Maria V. Ciomac, născută în
1917. Acest detaliu ne lasă să înțelegem că, din dorinţa de a compensa
pierderea unicului copil, în anul următor, îndurerații părinți au adus pe lume
o fată. Odată cu înfințarea Uniunii Armenilor din România, Vasile Ciomac a fost
primul lider al comunității armene din Botoșani, în fruntea căreia va sta 17
ani.
Constanța Ciomac era
fiica lui Andronic Țăranu, binecunoscut pe plan local prin ampla sa activitate
de pictor și muzician, cea din urmă preocupare reflectându-se în cadrul Societății
Muzicale „Armonia”. Astfel, Iacobel era nepotul de la fiică a lui Andronic, iar
tragedia din august 1916 venea după o altă dramă petrecută în familia
bătrânului artist, și anume decesul fiului său, Jorjică Țăranu. În vârstă de 21
de ani, acesta a murit la 25 mai 1914, pe când era elev al școlii militare de
infanterie din capitală. A fost înmormântat la cimitirul militar din București[4].
În ceea ce-l
privește pe unchiul care a comis crima prin imprudență, știrile sunt foarte
puține. După încheirea războiului, Oscar Goilav sprijină financiar Societatea
„Ocrotirea Orfanilor din Război” din Cernăuți.
Mult mai târziu, în
1937, pe Oscar Goilav îl aflăm prezent la moşia sa de la Băneşti (Fântânele),
astăzi în judeţul Suceava. În anul respectiv, el va cunoaște clipe de neliniște
în contextul exproprierilor impuse de legea agrară. Optzeci de săteni vor intra
cu forța pe moșia sa și vor pune stăpânire pe o porțiune de 10 ha de teren.
*
Dramatica întâmplare
petrecută la Botoșani a fost eclipsată de intrarea României în război de partea
Antantei, de şirul înfrângerilor suferite la Turtucaia şi pe Argeş – după cele
câteva succese militare din Transilvania –, precum şi de retragerea precipitată
în Moldova. Această ultimă secvență a fost dublată de cele trei epidemii care
au lovit simultan Moldova: tifos exantematic, febră recurentă și hepatită
infecțioasă. Pe fondul lipsurilor materiale și al nesiguranței vieții, aceste
boli au secerat zeci de mii de suflete. După prima mare conflagrație mondială a
secolului al XX-lea, cu milioanele sale de victime omenești (numai România
înregistrând 985.000 de morți, soldați și civili, la care se adăugau cei 75.491
invalizi de război)[5],
nimeni nu-şi mai amintea de această tragedie petrecută într-un oraș îndepărtat
al țării. Nu știm cum au decurs lucrurile în rândul celor două familii, însă cert
este că frumoasa și liniștita comunitate armenească a Botoșanilor a fost
profund afectată.
Cu siguranță că
intenția căpitanului Goilav nu a fost aceea de a-și ucide propriul nepot și,
poate, că nici să-l elimine pe neobișnuitul pungaș, ci doar să producă impresie
prin afișarea unei arme, acțiune ce urma să fie însoțită de un probabil foc de
avertisment. Această întâmplare, din care se desprinde nechibzuința manifestată
de un ofițer deprins cu regulile și mânuirea armelor de foc, dar cuprins de o
stare de neliniște continuă – care, de altfel, pusese stăpânire pe multe
familii de vază ale urbei –, nu face altceva decât să ne amintească de o veche expresie,
des uzitată în mediul cazon, și anume că „arma nu greșește decât o singură dată”.
*
Drama familiei
continuă și peste decenii, sub o altă formă, dar la fel de dureroasă.
Un articol apărut „Renașterea
Bănățeană” (27 iulie 1995), în care se relata despre viața grea a bătrânilor
din azilul de la Agafton, descoperim următoarea istorisire, ce vine ca o
continuare a întâmplărilor de la mijlocul celui de-al doilea deceniu din veacul
al XX-lea. Iată informațiile oferite cititorilor de un reporter ajuns la fața
locului, care o intervievează pe fiica soților Ciomac, ajunsă la o venerabilă
vârstă.
„Carmen Maria
Ciomac are 85 de ani.
Acolo, zice, arătându-ne pozele, sunt
părinții mei, iar dincolo bunicul meu.” Bunicul era prietem cu George Enescu.
Ea avea 10 sau 12 ani când a cântat cu Enescu la pian, în casa părintească, la
patru mâini. La sfârșit, Enescu a sărutat-o pe frunte și i-a spus: «Fetițo, ai
să ajungi departe, dar să muncești!». Din păcate, viața ei a tot fost
pe-alături de muzică. Soțul i-a murit la câțiva ani după ce a venit de pe
front. A trebuit singură să-și crească fata. Apoi a fost nevoită să-și vândă
casa părintească, să facă rost de bani ca să aibă cu ce să-și întrețină mama
prin spitale. Atunci când s-a văzut singură și fata îndepărtată prin străini,
Carmen Maria Ciomac a venit la Agafton... La Agafton, la Căminul de bătrâni
(...)”.
Cel mai probabil Carmen Ciomac își doarme somnul de veci în micul cimitir din marginea Agaftonului, și nu alături de părinți și de nefericitul ei frate. Cât privește arhiva de familie – care, cel mai probabil, conține și fotografii cu pictorul și muzicianul Andronic Țăranu – aceasta ar trebui căutată la instituția în grija căreia femeia, în ultima parte a trecerii ei pe pământ, și-a încredințat viața și destinul.
Text de Ioan Iațcu
[1] „Adevărul”, anul XXIX, nr. 10.561, joi, 3 august 1916, p.
2.
[2]
„Dimineața”, anul XIII, nr. 4463, joi, 4 august 1916, p. 1.
[3] „Evenimentul”,
anul VI, nr. 1710, joi, 31 decembrie 1898, p. 1.
[4] F. S. Egner, V. Popa, Cimitirele armene, f. e., Botoșani, 2015, p. 37, unde se indică drept cauză a decesului lui Iacobel tifosul.
[5] N. Ciobanu, Pierderile umane ale României în timpul
Războiului de Întregire, în Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, Eroi și
morminte, Editura Alpha MDN, Buzău, 2008, p. 7.
Comments
Post a Comment