Misterele Botoșanilor 13

 

SUB SEMNUL CAPULUI DE LEU

SAU

„DESPRE ȘVIȚERANII AFLĂTORI LA BOTOȘANI”

 

Izvorul Gura Leului, Bucecea, jud. Botoșani (foto autor)

            În metropola Țării de Sus, la cumpăna veacurilor XIX-XX, avem atestată activitatea unui inginer cu origini elveţiene, Léon Vittoz (grafiat, uneori, și Vitos). De la el ne-au rămas câteva realizări remarcabile în ceea ce privește urbanistica Botoşanilor.

            Inginerul s-a născut în 1870[1], într-o familie de confesiune protestantă. Părinţii săi se numeau Paul Henri Vittoz (1846-1924) şi Jeanne Louise Chollet (1849-1920). Tatăl a fost institutor la Maracon, iar apoi la Oron (Cantonul Vaud, Elveţia). Până în 1922, Paul Henri a activat ca profesor la École industrielle cantonale din Lausanne, fiind descris ca „un pédagogue de premier ordre; sévère mais juste”[2]. Mama descindea din familia Chollet, a cărei origini erau în Maracon, Cantonul Vaud. Léon a crescut într-o familie numeroasă, compusă din 10 băieţi şi 7 fete, fiind al doilea dintre cei 17 copii (din care patru decedaţi la naştere). În data de 8 iunie 1944, inginerul a decedat la București, în urma unei boli cu o evoluţie galopantă[3]. La momentul dispariţiei, avea vârsta de 74 de ani.

            În octombrie 1892, la Iași[4], Léon se căsătorește cu Lucie Mamin (1870-12 septembrie 1942). Pe piatra funerară ea ne apare cu numele de căsătorie, Lucie Vittoz. Ambii soți se odihnesc în cripta familiei de la Cimitirul „Pacea” din Botoșani.    

Cavoul familiei Vittoz-Goilav, în situația din 2020 (foto autor)

Cuplul a avut doi copii, o fată şi un băiat. Fata, pe nume Jeanne, a trăit între 1892-1977 și a fost botezată după numele bunicii paterne. Băiatul se numea Paul (Paulo), a trăit între 1896-1956 şi, la fel ca în situaţia surorii sale, a primit un nume din patrimoniul onomastic al familiei, și anume pe cel al bunicului patern.

Cavoul familiei Vittoz-Goilav. Detaliu cu inscripţia funerară (foto autor)

Léon a urmat cursurile celebrei „École d’ingénieurs de l’Université de Lausanne”, pe care le-a absolvit în 1891[5]. Sosirea inginerului în România s-a petrecut, cel mai probabil, în perioada 1891-1892, când a ajuns mai întâi la Iași, unde, de altfel, își întemeiază familia. În capitala Moldovei a activat ca inginer la serviciul înreținere al C. F. R.-ului, după cum ne spune o informație din 1896[6]. Către sfârşitul lunii august a aceluiaşi an, îl aflăm chiriaş în casa Ecaterinei și a lui Frantz Budzinschi din strada Baciului nr. 20, proprietari care muriseră încă din 1877, iar în acea vară imobilul era scos la „vânzare silnică”[7].

Prezenţa sa în capital Moldovei nu era întâmplătoare. De aproape un deceniu, aici activau numeroşi ingineri, arhitecţi şi comercianți cu origini franceze sau elveţiene, sosiți cu prilejul amplului program de prefaceri și înnoiri edilitare[8].

Pentru istoria oraşului Botoşani, activitatea lui Léon Vittoz este legată de aducţiunea apei potabile de la Bucecea. Despre începuturile proiectului de aducere a apei la Botoşani aflăm încă din primăvara anului 1889, când administraţia comunală făcea cunoscută cetăţenilor următoarea situaţie:

„s-a primit propunerea unei case mari din Bucureşti ce aru avea o sucursală şi-n Iaşi, spre a începe studiile pentru aducerea apei în oraşu. S’asceaptă sosirea inginerilor acestei case spre a analisa împrejmuirele oraşului, distanţele şi nivelul Siretului ca şi cantitatea apei din isvorul de la Bucecea”[9].

Importantele lucrări, atât de necesare pentru „toată obştea cetăţii”, erau deosebit de costisitoare, drept pentru care, în ședința din 20 aprilie 1896 din Parlamentul României, ambele Corpuri legiuitoare au votat contractarea unui „împrumut de 3 milioane pentru apă și pavage”[10]. La scurt timp, primarul Eduard Ullé a semnat „Contractul cu Casa de Depuneri, pentru împrumutul de trei milioane, în scopul dotărei urbei noastre cu apă potabilă”[11].

Lucrările tehnice au pornit din două puncte: la Bucecea, în lunca Siretului, s-a început săparea șanțului și introducerea conductei de apă, iar la Cătămărești-Deal (sat aflat astăzi în Comuna „Mihai Eminescu”) s-a construit un mare rezervor de apă. Asistența de specialitate a fost asigurată de Compagnie Générale des Conduites d'Eau (Liège)[12].

Întrucât, la 1897 lucrările aflate sub antrepriza lui Lazar Battista[13] întâmpină mari probleme, datorită necunoaşterii condiţiilor fizico-geografice din zonă, lucrările sunt reluate în anul 1898, sub conducerea şi controlul lui Michele Zorrio di Giacomo[14] (1866-1931)[15], inginerul-şef al serviciului tehnic comunal din Botoşani (în oraş din 1894)[16], şi a tânărului inginer elveţian Léon Vittoz[17].    

Lucrările de alimentare cu apă de izvor se vor finaliza în 1902, dată la care au fost puse în funcţiune următoarele sisteme hidrotehnice: un dren de captare a bogatelor izvoare din lunca Siretului (la Bucecea), prin realizarea unei galerii de 900 m lungime[18]; o aducţiune din fontă, cu diametrul de 375 mm, în lungime de 19.930 m; un rezervor de 2400 m³ situat în Cătămăreşti-Deal (Fig. 7); 37.631 m reţele de distribuţie din fontă şi circa 100 de guri de stropit şi de incendiu[19].

Castelul de apă de la Cătămăreşti Deal (Botoșani). Situația din 2023 (foto autor)

Lucrarea tehnică este menţionată și de Ion Apăteanu (1884-1981), avocat și memorialist botoşănean, martor al marilor transformări edilitare ale oraşului, clasificând-o drept o primă etapă de modernizare care

„se făcuse între anul 1903-1906, când o echipă de ingineri şi tehnicieni italieni, în cap cu Zorio şi Vitos, au făcut în condiţiile cele mai bune canalizarea oraşului şi aducerea apei potabile prin conducte subterane de la Bucecea. Se puse astfel capăt epidemiilor ce aveau în oraşul nostru un caracter endemic mai înainte”[20].

Izvorul Gura Leului, Bucecea (Botoșani). Situația din 2022 (foto autor)

Mărturii privind contribuția lui Léon Vittoz la acest proiect hidrotehnic, ce ar putea fi interpretate ca „semnături” codate sub forma unui simbol zoomorf (capul de leu)[21], sunt gurile de scurgere a apelor, aşa cum sunt cele de la Izvorul „Gura Leului” de la Bucecea ori cel de sub balconul casei Pisoschi-Isăcescu din Botoşani, unul din primele edificii racordate la noul sistem de utilităţi. Un cap de leu se mai păstrează astăzi și în fosta casă a inginerului. Nu este deloc întâmplătoare alegerea acestui element decorativ, pentru că prenumele Léon, care vine de la termeul latin „Leo”, face trimitere către acest animal, însemnând „curajos ca un leu”.  

Casa Pisoschi-Isăcescu. Situația din 2022 (foto autor)

Bazinul și capul de leu de sub balconul casei Pisoschi-Isăcescu. 

Situația din 2022 (foto autor)

Se pare că în familia Vittoz din Elveţia exista o aplecare a fiilor pentru specializarea în aducțiunile de apă. Astfel, unul din frații mai mici ai lui Léon, Fritz Vittoz, pe lângă implicarea în lucrările majore de urbanism din municipiul Neuchâtel, în calitate de inginer comunal, s-a ocupat și de lucrările de aducțiune a apei pentru orașul Lausanne[22]. De-a lungul carierei sale, Fritz a adus o prețioasă contribuție la dezvolatarea igienei urbane, a dezvoltării tehnicilor rutiere, precum și a navigației fluviale[23].

După această amplă lucrare hidrotehnică finalizată cu succes la Botoşani, Léon Vittoz se înscrie în competițiile altor proiecte unde era necesară expertiza sa. Astfel, pentru realizarea noului palat de justiţie, prefectul judeţului, George Văsescu, lansa în ziua de duminică, 7 august 1905, o licitaţie „pentru darea în întreprindere a Palatului pentru Tribunal şi Curtea cu juraţi, al cărui preţ aproximativ se ridică la 200.000 lei”. S-au prezentat trei oferte, printre care şi cea a lui Léon Vittoz şi Henri Rossier din Botoşani, cu un „rabat de 1 leu şi 25 de bani % din preţul devizului”. Dar licitaţia va fi câştigată de inginerul Enrico Gambara din Botoşani, cu un „rabat 3 lei şi 12 bani % din deviz”. Astfel, Léon Vittoz a pierdut concursul acestui amplu proiect edilitar ale cărui lucrări vor începe în octombrie 1905, avându-l la conducere pe renumitul arhitect Petre Antonescu, iar ca antreprenor pe inginerul Gambara[24].

În perioada interbelică îl găsim „expert pe Leon Vitos, inginer din Botoșani, strada Bulevard”[25], ale cărui competenţe erau solicitate în soluționarea diverselor litigii apărute între proprietarii unor imobile din oraş.

Printre edificiile care s-au ridicat în zona Botoşanilor, la care Léon și-a dat concursul în calitate de inginer expert, se află casa lui Eugen Melik de la Costești (comuna Nicșeni). Lucrările la impunătoarea construcție de cărămidă și beton, numită de localnici „castelul lui Melik”, au început la 25 mai 1925, în prezenţa întregii familii. Coordonarea acestora a fost asigurată de inginerul-supraveghetor Léon Vittoz[26]. 

Castelul Melik în situația din 2023. Vedere dinspre latura de nord-vest (foto autor)

Cu prilejul mutării bustului lui Mihai Eminescu din faţa Şcolii Marchian în Grădina Publică, unde se află şi în prezent, din iniţiativa autorităţilor locale, este constituită o echipă multidisciplinară pentru găsirea celor mai bune soluţii tehnice. Din ea făceau parte Mihai Goilav, arhitectul şef al oraşului, inginerul Léon Vittoz şi sculptorul D. A. Pelegrinetti. Acțiunea, deosebit de importantă pentru istoria acestui monument de for public, este descrisă şi în presa locală:

„Amplasamentul bustului prin lucrările făcute, curăţirea aleelor din jur, lărgirea lor şi îngrijirea ce s-a dat intrărei în grădină, merită toată lauda pentru iniţiatorul acestei lucrări, fostul primar d. Ioan Missir, cât şi executorilor ei, d-nii Goilav, Vitos şi d. Pelegrinetti”[27]. 

Inginerul, împreună cu familia sa, locuia într-o casă construită înainte de 1900, în stilul arhitecturii eclectice a şcolii franceze. Clădirea, cunoscută drept „Casa Vitos” (fost Club M.I.), este situată pe Bulevardul „Mihai Eminescu” nr. 23[28]. Astăzi, aici se află Serviciul Public Comunitar de Pașapoarte.

Din viața privată a familiei, reținem participarea la petrecerile elitei botoșănene, cum ar fi balul organizat în saloanele cercului militar de Crucea Roșie, în seara zilei de 9 martie, unde o întâlnim pe „doamna Vitos, îmbrăcată în negru”[29], precum și pe domnul inginer Vittoz[30]. Pentru terapiile termale, Lucie Vittoz obișnuia să meargă la vestita stațiune balneo-climaterică de la Bălțătești, din județul Neamț[31]. 

*

Cu siguranţă, că unele cercetări viitoare vor aduce la iveală şi alte informaţii despre personajele noastre, care şi-au dedicat întreaga viaţă urbei botoşănene, asigurându-i acea aură de oraş european primitor. Istoria acestei familii ne dezvăluie atmosfera cosmopolită a Botoșanilor, unde vom descoperi că, pe lângă ingineri elvețieni sau italieni, activau şi negustori originari din părţile Alpilor. 

În acest sens, la 1881, existau doi comercianți de cereale, pe nume Iosif Hirscher și L. Liebmann, care se numărau printre „șvițeranii aflători la Botoșani”[32]. Tabloul se completează și cu existența, în centrul oraşului, a băcăniei „August fost Iby Succesor”, întemeiată la Iași de comerciantul elvețian Iby Successeur. Agenția filială botoşăneană era deţinută de un austriac, pe nume August Hartenstein. Situată în colțul Casei lui Beriș Moscowitz, băcănia comercializa, pe lângă produse autohtone sau din spațiul mediteranei orientale, şi articole elveţiene ori franceze, cum ar fi brânzeturi, dulciuri și băuturi fine. Amănuntele respective ne indică buna petrecere pe care membrii familiei Vittoz o aveau în acest oraș, unde se simţeau ca şi cum ar fi fost în patria lor natală.

Notă! Materialul a fost preluat din: Ioan Iațcu, Din viața și activitatea inginerului elvețian Léon Vittoz  la Botoșani, în „Monumentul XXIV”, Lucrările Simpozionului Internațional Monumentul – Tradiție și viitor. Ediția a XXIV-a, Iași, 2022, Iași, 2023, p. 73-91.

 

---

[1] DOI: https://gw.geneanet.org (accesat la 18 mai 2021); vezi în special arborele genealogic realizat de Reynold Chollet, unde se indică anii 1871-1946. 

[2] „Gazette de Lausanne”, nr. 305, Lundi, 3 Novembre 1924, p. 2.

[3] Idem, nr. 156, Vendredi, 30 Juin 1944, p. 6. 

[4] „Curierul Balassan”, anul XX, nr. 109, 30 octombrie/11 noiembrie 1892, p. 3 

[5] „Buletinul Asociației Generale a Inginerilor din România A. G. I. R.”, anul X, nr. 1, ianuarie 1928, p. 74.

[6] „Buletinul Societății Politehnice”, 1, 1896, p. 14. 

[7] „Ecoul Moldovei”, anul VI, nr. 8, joi, 29 august 1896, p. 4.

[8] F. Dumas, O. Dumas, La France et Iași. 600 Ans d’une histoire d’amour, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, p. 227-241. Pentru comunitatea elvețienilor francofoni din capitala Moldovei, a se vedea și O. Dumas, G. Robert, Iași à l’heure de la Francophonie. La communauté française et francophone de Moldavie, XIXe, XXe,… XXIe siècles/Iași sub aupiciile Francofoniei. Comunitatea franceză și francofonă în Moldova secolelor al XIX-la, al XX-lea,… al XXI-lea, Editura „Samia”, Iași, 2006, p. 52-53.     

[9] „Voacea Botoşanilor”, anul X, 30 aprilie 1889, nr. 13.

[10] „Epoca”, seria II, 2, nr. 1039, 23 aprilie 1896. p. 3.

[11] „Curierul român”, anul XI, nr. 26-27, duminică, 14 iulie 1896.

[12] Idem, anul XIII, nr. 19, duminică, 24 mai 1898, p. 2; Șt. Ciubotaru, Monografia orașului Botoșani, Editura Axa, Botoșani, p. 90.

[13] Lucrările pentru facerea galeriilor de captare a apei au fost începute în 1896, cf. „Curierul român”, anul XI, nr. 41, marţi, 26 noiembrie 1896. 

[14] Idem, anul XI, nr. 14-15, sâmbătă, 27 aprilie 1896, de unde aflăm că era „inginer civil de la şcoala de aplicaţie din Turin”, fiind numit la acea dată „inginer-ajutor al corpului nostru tehnic comunal”; inginer şef al comunei era C. Zotta, cf. Idem, anul XI, nr. 35, duminică, 6 octombrie 1896. 

[15] O. Simion, Immigranti italiani nella Moldavia romena tra la fine dell’Ottocento e l’inizio del Novecento (1876-1916), Ph. D. thesis, Università degli Studi di Padova, 2018, p. 216; vezi şi https://mathshistory.st-andrews.ac.uk/Biographies/Onicescu/ (accesat la 25 mai 2022). 

[16] O. Simion, op. cit., p. 216.

[17] D. Germani, Alimentări cu apă şi canalizări în România, în „Buletinul Societăţii Politehnice”, XLV, 1931, 10, p. 1369. 

[18] Gh. Antonescu, Apa de distribuţiune dela Botoşani, în „Informatorul”, anul II, nr. 85, duminică, 8 ianuarie 1928, p. 3. 

[19] P. N. Vieru, Istoricul alimentărilor cu apă din marile oraşe ale Moldovei, în „Acta Moldaviae Septentrionalis”, XVI, 2017, p. 314. 

[20]  I. I. Apăteanu, Din cele mai vechi amintiri (1887-1920), ediţie postumă completată şi îngrijită de C. Filip în memoria autorului, Ed. Agata, Botoşani, 2020, p. 153.

[21] Această presupunere pleacă de la faptul că cei doi ingineri ar fi putut avea la dispoziție o gamă variată de elemente decorative destinate scurgerilor de apă: capete antropomorfe sau de delfini, ulcioare etc.     

[22] „Feuille d’Avis de Neuchatel et du Vignoble neuchâtelois”, anul 198, nr. 111, Lundi, 11 Mai 1936, p. 6.

[23] „Bulletin technique de la Suisse romande”, 62, 1936, 16, p. 194.

[24] N. Noica, Consiliul Tehnic Superior (VI). Construcţiile publice aprobate de Consiliul Superior Tehnic între anii 1901-1918. Edificii pentru instituţii publice, în „Revista construcţiilor”, nr. 171, septembrie 2020, p. 58-59. 

[25] MOf, nr. 62, 22 iunie 1922, p. 3273; Idem, nr. 182, 14 noiembrie 1923, p. 9338; Idem, nr. 146, 7 iulie 1925 (Supliment), p. 8080-8081.  

[26] E. F. Şuster, Castelul lui Melik, în „Ararat”, anul XVIII, nr. 4 (361), 16-28 februarie, 2007, p. 6.

[27] „Informatorul”, nr. 239, 3 iulie 1932.

[28] E. Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, ediţia a II-a revizuită şi adăugată, apărută sub îngrijirea lui O. L. Şovan, cuvânt înainte de I. Caproşu, indice general de A. Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, p. 108, cat. 60. 

[29] „Evenimentul”, seria II, anul X, nr 41, miercuri, 20 martie 1902, p. 2. 

[30] Idem, seria II, anul X, nr. 42, joi, 21 martie 1902, p. 2.

[31]  „Opinia”, anul XXVII, nr. 7283, joi, 13 august 1931, p. 2.

[32] „Voacea Botoșanilor”, anul II, nr. 16, duminică, 13 septembrie 1881, p. 4; idem, anul II, nr. 17, duminică, 20 septembrie 1881, p. 4.